Barza albă este singura pasăre de talie mare din ornitofauna ţării care s-a apropiat de om şi îşi construieşte cuibul în vecinătatea noastră. Încă de pe vremea romanilor era socotită pasăre sfântă "avis pia et benigna" considerată la fel şi astăzi în multe zone. Multe credinţe populare se leagă de această pasăre: aduce primăvara, aduce noroc casei unde îşi face cuibul şi o fereşte de foc şi fulger, poate prevesti belşugul, norocul, starea sănătăţii etc.
Nu poate fi confundată cu nici o altă pasăre: are picioare lungi şi un cioc roşu, penele corpului sunt albe, iar remigele negre. Diferenţele dintre sexe sunt aproape inexistente: în general masculul este mai mare (în medie 3,8 kg) decât femela (3,3 kg). Puii au la început ciocul şi picioarele negre. Mai târziu, picioarele devin roşii-maronii, iar de la vârsta de nouă săptămâni şi culoarea ciocului se pigmenteză treptat în roşu. Pentru o perioadă de timp, însă, se va mai păstra la vârful ciocului culoarea neagră. Barza albă poate fi recunoscută uşor şi în zbor: are gâtul şi picioarele întinse, spre deosebire de stârci, la care în zbor gâtul este întotdeauna strâns în formă de „S”.
Vârsta berzelor poate să ajungă în captivitate şi la 30 de ani. În România, cea mai mare longevitate s-a înregistrat la o barza inelată în 1960 în Delta Dunării care a fost regăsită după 12 ani şi 6 luni în Tanzania. Este una dintre puţinele păsări mute. Totuşi, produce un clămpănit prin lovirea celor două maxilare.
Locuieşte pe trei continente
Aria de răspândire a berzei albe cuprinde Europa, Africa de Nord, partea vestică a Asiei şi o parte a Orientului Mijlociu. În Europa lipseşte din Marea Britanie, Scandinavia, Italia, puţine fiind - cu excepţia Peninsulei Iberice - şi în Europa Occidentală. Conform ultimului recensământ internaţional al berzei albe efectuat în anii 1994-1995, numărul total al perechilor de berze albe de pe Pământ se situează în jurul cifrei de 166 000. Populaţia speciei a scăzut continuu de la începutul secolului trecut, efectivul stabilizându-se doar în ultimele două decenii. Însă, în unele ţări precum Spania şi Portugalia au avut loc şi creşteri spectaculoase ale populaţiei.Cele mai multe perechi de berze cuibăresc în Polonia (peste 40 000 de perechi); aici se atinge şi cea mai mare densitate de perechi (65-70 perechi/100 km2). În locurile care le oferă condiţii prielnice, berzele cuibăresc în colonii. Cea mai mare colonie de berze se găseşte pe acoperişul catedralei din Alfaro (Spania) unde cuibăresc peste 100 de perechi. În Marchegg (Austria) o colonie formată din 60 de perechi cuibăreşte exclusiv pe copaci.
La noi, berzele albe preferă în general câmpiile joase şi zonele umede de-a lungul marilor râuri. Evită zonele împădurite întinse. Cele mai multe berze se găsesc în nord-vestul şi sud-vestul ţării (în judeţele Satu Mare şi Timiş), în depresiunile intramontane din estul şi sudul Transilvaniei (în judeţele Harghita, Covasna, Sibiu, Braşov) şi în Lunca Dunării. Relativ puţine berze trăiesc în centrul ţării (Câmpia Transilvaniei, judeţele Cluj şi Alba), în Dobrogea şi în Moldova. Cea mai mare altitudine la care cuibăreşte barza albă în România este în zona Bilborului, la peste 900 de metri. Cele mai multe perechi (între 28-30) cuibăresc în localităţiile Cristian (jud. Sibiu) şi Sânsimion (jud. Harghita).
După ce timp de 30-40 de ani populaţia de berze din România a cunoscut o scădere continuă, în ultimii 10-14 ani, în unele zone ale ţării se observă o creştere a numărului de perechi. În alte zone, scăderea efectivului de berze s-a oprit şi s-a stabilizat. Mai sunt însă şi regiuni unde populaţia cunoaşte tendinţe descrescătoare.
Cuibul
Acesta este amplasat pe un loc însorit şi înalt cu o vedere bună asupra zonelor de hrănire. Este construit din crengi, rădăcini, pământ şi este căptuşit cu paie, fân, iarbă, bălegar, uneori şi cu hârtie şi cârpe. În cursul anilor, în urma reparaţilor, poate să ajungă la mărimi impresionante atingând un diametru de 1-1,5 m, o înălţime de până la 2 m şi o greutate de 1-2 tone. Un cuib nou poate fi construit de perechea de berze în jur de 8 zile. Deobicei, perechea foloseşte mai mulţi ani la rând acelaşi cuib.
Unele cuiburi pot atinge o vechime de câteva decenii. Astfel, cel mai vechi cuib cunoscut din România se găseşte în localitatea Gurghiu din judeţul Mureş. Acesta a fost construit în anul 1934 şi a fost ocupat de berze şi în anul 2004. La începutul şi mijlocul secolului trecut cuiburile erau construite numai pe clădiri şi copaci. Odată cu diminuarea locurilor tradiţionale de cuibărit (acoperişurile de paie sau stuf, coşurile cu gaură laterală) stâlpii reţelelor electrice din localităţi au devenit pentru berze suporturile cele mai agreate pentru amplasarea cuiburilor. Trecerea la acest mod de cuibărire s-a derulat treptat şi continuă şi azi, în tot arealul de râspândire a speciei. Primele cuiburi construite pe stâlpi au apărut în anul 1958 în Germania şi în Cehia. În România, primele cuiburi amplasate pe stâlpi au fost semnalate în anul 1971. Raportul cuiburilor construite pe stâlpi a ajuns în România, în 2004 la aproximativ 80-90%. Totuşi, în unele regiuni ale ţării se găsesc şi acum destul de frecvent cuiburi construite pe clădiri. În judeţele Braşov şi Sibiu, de exemplu, sunt încă multe cuiburi construite pe hornuri. În judeţul Covasna în schimb, putem întâlni încă într-un număr destul de mare cuiburi pe şure. Cuibăritul pe copaci este mai răspândit în Muntenia şi Oltenia.
Viaţa de familie
Berzele se întorc la locurile lor de cuibărit pe la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie. De obicei, masculul soseşte primul, care ocupă imediat cuibul şi începe activitatea de renovare a cuibului. În această perioadă au loc frecvent lupte, deoarece şi alţi masculi încearcă să ocupe cuibul.
Prima femelă care soseşte la cuib este în general acceptată şi are loc imediat împerecherea. Aceeaşi pereche poate cuibări împreună mai mult decât un sezon, partenerii fiind atraşi probabil mai mult de acelaşi cuib, decât unul de celălalt.
Femela depune 2-7 (în general 3-4) ouă albe. În timpul clocitului, pe coaja ouălor pot să apară pete maronii. Masculul şi femela clocesc alternativ, iar schimbul părinţilor la cuib este precedat întotdeauna de o ceremonie însoţită de clămpănit. La noi, puii ies din ouă la începutul verii, în iunie, după aproximativ 32 de zile de clocit. Eclozarea ouălelor nu are loc în acelaşi timp, ci se petrece în mod separat, în general la intervale de două zile. Puii la început au numai 65-80 de grame, sunt acoperiţi cu un puf alb şi, deşi nici nu pot încă să se ridice în picioare, pot deja să clămpănească.
Numărul mediu al puilor este în general trei. În unii ani, acesta poate să ajungă în mod excepţional şi la şase pentru un singur cuib (de exemplu, în anii 2000 şi 2004 în România s-au înregistrat cinci cuiburi cu câte şase pui). Dacă cantitea necesară de hrană nu poate fi asigurată pentru toţi puii, părinţii (în general masculul) aruncă jos din cuib puiul cel mai mic (fenomenul este cunoscut şi sub numele de cronism).
Puii în primele 2-3 săptămâni sunt protejaţi şi supravegheaţi de unul dintre adulţi, care va rămâne permanent lângă ei. La vârsta de trei săptămâni puii stau deja în picioare. La vârsta de şapte săptămâni ating mărimea părinţilor, iar pe la mijlocul - sfârşitul lunii lui iulie părăsesc cuibul. La început fac exerciţii de zbor în cuib care constau din sărituri şi bătăi de aripi, întărindu-şi astfel muşchii. Mai târziu, reuşesc să facă mici incursiuni în zbor în imediata apropiere a cuibului. La vârsta de trei luni nu mai depind de părinţi şi pot să se hrănească singuri. Încep să se asocieze cu alţi pui zburători de la alte cuiburi. De la depunerea primului ou până la destrămarea familiei, viaţa de familie a berzelor durează în jur de 16 săptămâni.
Nu se hrănesc numai cu broaşte
Barza albă se hrăneşte exclusiv cu animale. Hrana este foarte variată şi cuprinde insecte (lăcuste, greieri), larve, râme, amfibieni, mamifere mici (şoareci de câmp), şerpi şi şopârle etc. Resturile nedigerate sunt eliberate după 1,5 - 2 zile, prin regurgitare sub formă de ingluvii având dimensiuni de ≈ 50x35 mm, uşor de găsit în jurul cuibului. Prin analiza ingluviilor se poate determina compoziţia de hrană a păsărilor.
Berzele se hrănesc singure sau în grupuri, pe terenuri umede şi în zonele arabile aflate pe o rază de 800-3000 metri de la locul cuibului. Necesarul zilnic de hrană a unei berze adulte se ridică la 500 g (un echivalent, spre exemplu, a 16 şoareci). În perioada lor de maximă creştere, puii au nevoie de o cantitate şi mai mare de hrană (1200 g). Acest lucru înseamnă că o pereche de berze cu patru pui adună într-o singură zi ≈ 5,8 kg de hrană! Pentru a putea asigura această cantitate de hrană, habitatul de hrănire trebuie să aibă o suprafaţă de 100 - 800 ha.
Puii sunt hrăniţi la cuib timp de 53-55 de zile de ambii adulţi, care adună hrana în guşă. Aceasta va fi ulterior recurgitată în mijlocul cuibului, de unde va fi preluată de puii aranjaţi sub formă de cerc care adoptă o poziţie specifică de „cerşire” a hranei. La început sunt hrăniţi la intervale de 30 de minute, iar după ce cresc mai rar, la intervale de 1-2 ore.
Hrana puiilor mici constă din râme, insecte mai mari (lăcuste, cosaşi, gândaci). Când ating vârsta de trei săptămâni pot fi deja hrăniţi şi cu animale mai mari: mamifere (şoareci, cârtiţe), broaşte, şopârle, şerpi.
În zilele foarte calde, părinţii aduc şi apă la cuib, vărsând-o de sus în ciocurile deschise ale puilor sub formă de stropi.
Text: Ferenc Kósa, 2004
Nu poate fi confundată cu nici o altă pasăre: are picioare lungi şi un cioc roşu, penele corpului sunt albe, iar remigele negre. Diferenţele dintre sexe sunt aproape inexistente: în general masculul este mai mare (în medie 3,8 kg) decât femela (3,3 kg). Puii au la început ciocul şi picioarele negre. Mai târziu, picioarele devin roşii-maronii, iar de la vârsta de nouă săptămâni şi culoarea ciocului se pigmenteză treptat în roşu. Pentru o perioadă de timp, însă, se va mai păstra la vârful ciocului culoarea neagră. Barza albă poate fi recunoscută uşor şi în zbor: are gâtul şi picioarele întinse, spre deosebire de stârci, la care în zbor gâtul este întotdeauna strâns în formă de „S”.
Vârsta berzelor poate să ajungă în captivitate şi la 30 de ani. În România, cea mai mare longevitate s-a înregistrat la o barza inelată în 1960 în Delta Dunării care a fost regăsită după 12 ani şi 6 luni în Tanzania. Este una dintre puţinele păsări mute. Totuşi, produce un clămpănit prin lovirea celor două maxilare.
Locuieşte pe trei continente
Aria de răspândire a berzei albe cuprinde Europa, Africa de Nord, partea vestică a Asiei şi o parte a Orientului Mijlociu. În Europa lipseşte din Marea Britanie, Scandinavia, Italia, puţine fiind - cu excepţia Peninsulei Iberice - şi în Europa Occidentală. Conform ultimului recensământ internaţional al berzei albe efectuat în anii 1994-1995, numărul total al perechilor de berze albe de pe Pământ se situează în jurul cifrei de 166 000. Populaţia speciei a scăzut continuu de la începutul secolului trecut, efectivul stabilizându-se doar în ultimele două decenii. Însă, în unele ţări precum Spania şi Portugalia au avut loc şi creşteri spectaculoase ale populaţiei.Cele mai multe perechi de berze cuibăresc în Polonia (peste 40 000 de perechi); aici se atinge şi cea mai mare densitate de perechi (65-70 perechi/100 km2). În locurile care le oferă condiţii prielnice, berzele cuibăresc în colonii. Cea mai mare colonie de berze se găseşte pe acoperişul catedralei din Alfaro (Spania) unde cuibăresc peste 100 de perechi. În Marchegg (Austria) o colonie formată din 60 de perechi cuibăreşte exclusiv pe copaci.
La noi, berzele albe preferă în general câmpiile joase şi zonele umede de-a lungul marilor râuri. Evită zonele împădurite întinse. Cele mai multe berze se găsesc în nord-vestul şi sud-vestul ţării (în judeţele Satu Mare şi Timiş), în depresiunile intramontane din estul şi sudul Transilvaniei (în judeţele Harghita, Covasna, Sibiu, Braşov) şi în Lunca Dunării. Relativ puţine berze trăiesc în centrul ţării (Câmpia Transilvaniei, judeţele Cluj şi Alba), în Dobrogea şi în Moldova. Cea mai mare altitudine la care cuibăreşte barza albă în România este în zona Bilborului, la peste 900 de metri. Cele mai multe perechi (între 28-30) cuibăresc în localităţiile Cristian (jud. Sibiu) şi Sânsimion (jud. Harghita).
După ce timp de 30-40 de ani populaţia de berze din România a cunoscut o scădere continuă, în ultimii 10-14 ani, în unele zone ale ţării se observă o creştere a numărului de perechi. În alte zone, scăderea efectivului de berze s-a oprit şi s-a stabilizat. Mai sunt însă şi regiuni unde populaţia cunoaşte tendinţe descrescătoare.
Cuibul
Acesta este amplasat pe un loc însorit şi înalt cu o vedere bună asupra zonelor de hrănire. Este construit din crengi, rădăcini, pământ şi este căptuşit cu paie, fân, iarbă, bălegar, uneori şi cu hârtie şi cârpe. În cursul anilor, în urma reparaţilor, poate să ajungă la mărimi impresionante atingând un diametru de 1-1,5 m, o înălţime de până la 2 m şi o greutate de 1-2 tone. Un cuib nou poate fi construit de perechea de berze în jur de 8 zile. Deobicei, perechea foloseşte mai mulţi ani la rând acelaşi cuib.
Unele cuiburi pot atinge o vechime de câteva decenii. Astfel, cel mai vechi cuib cunoscut din România se găseşte în localitatea Gurghiu din judeţul Mureş. Acesta a fost construit în anul 1934 şi a fost ocupat de berze şi în anul 2004. La începutul şi mijlocul secolului trecut cuiburile erau construite numai pe clădiri şi copaci. Odată cu diminuarea locurilor tradiţionale de cuibărit (acoperişurile de paie sau stuf, coşurile cu gaură laterală) stâlpii reţelelor electrice din localităţi au devenit pentru berze suporturile cele mai agreate pentru amplasarea cuiburilor. Trecerea la acest mod de cuibărire s-a derulat treptat şi continuă şi azi, în tot arealul de râspândire a speciei. Primele cuiburi construite pe stâlpi au apărut în anul 1958 în Germania şi în Cehia. În România, primele cuiburi amplasate pe stâlpi au fost semnalate în anul 1971. Raportul cuiburilor construite pe stâlpi a ajuns în România, în 2004 la aproximativ 80-90%. Totuşi, în unele regiuni ale ţării se găsesc şi acum destul de frecvent cuiburi construite pe clădiri. În judeţele Braşov şi Sibiu, de exemplu, sunt încă multe cuiburi construite pe hornuri. În judeţul Covasna în schimb, putem întâlni încă într-un număr destul de mare cuiburi pe şure. Cuibăritul pe copaci este mai răspândit în Muntenia şi Oltenia.
Viaţa de familie
Berzele se întorc la locurile lor de cuibărit pe la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie. De obicei, masculul soseşte primul, care ocupă imediat cuibul şi începe activitatea de renovare a cuibului. În această perioadă au loc frecvent lupte, deoarece şi alţi masculi încearcă să ocupe cuibul.
Prima femelă care soseşte la cuib este în general acceptată şi are loc imediat împerecherea. Aceeaşi pereche poate cuibări împreună mai mult decât un sezon, partenerii fiind atraşi probabil mai mult de acelaşi cuib, decât unul de celălalt.
Femela depune 2-7 (în general 3-4) ouă albe. În timpul clocitului, pe coaja ouălor pot să apară pete maronii. Masculul şi femela clocesc alternativ, iar schimbul părinţilor la cuib este precedat întotdeauna de o ceremonie însoţită de clămpănit. La noi, puii ies din ouă la începutul verii, în iunie, după aproximativ 32 de zile de clocit. Eclozarea ouălelor nu are loc în acelaşi timp, ci se petrece în mod separat, în general la intervale de două zile. Puii la început au numai 65-80 de grame, sunt acoperiţi cu un puf alb şi, deşi nici nu pot încă să se ridice în picioare, pot deja să clămpănească.
Numărul mediu al puilor este în general trei. În unii ani, acesta poate să ajungă în mod excepţional şi la şase pentru un singur cuib (de exemplu, în anii 2000 şi 2004 în România s-au înregistrat cinci cuiburi cu câte şase pui). Dacă cantitea necesară de hrană nu poate fi asigurată pentru toţi puii, părinţii (în general masculul) aruncă jos din cuib puiul cel mai mic (fenomenul este cunoscut şi sub numele de cronism).
Puii în primele 2-3 săptămâni sunt protejaţi şi supravegheaţi de unul dintre adulţi, care va rămâne permanent lângă ei. La vârsta de trei săptămâni puii stau deja în picioare. La vârsta de şapte săptămâni ating mărimea părinţilor, iar pe la mijlocul - sfârşitul lunii lui iulie părăsesc cuibul. La început fac exerciţii de zbor în cuib care constau din sărituri şi bătăi de aripi, întărindu-şi astfel muşchii. Mai târziu, reuşesc să facă mici incursiuni în zbor în imediata apropiere a cuibului. La vârsta de trei luni nu mai depind de părinţi şi pot să se hrănească singuri. Încep să se asocieze cu alţi pui zburători de la alte cuiburi. De la depunerea primului ou până la destrămarea familiei, viaţa de familie a berzelor durează în jur de 16 săptămâni.
Nu se hrănesc numai cu broaşte
Barza albă se hrăneşte exclusiv cu animale. Hrana este foarte variată şi cuprinde insecte (lăcuste, greieri), larve, râme, amfibieni, mamifere mici (şoareci de câmp), şerpi şi şopârle etc. Resturile nedigerate sunt eliberate după 1,5 - 2 zile, prin regurgitare sub formă de ingluvii având dimensiuni de ≈ 50x35 mm, uşor de găsit în jurul cuibului. Prin analiza ingluviilor se poate determina compoziţia de hrană a păsărilor.
Berzele se hrănesc singure sau în grupuri, pe terenuri umede şi în zonele arabile aflate pe o rază de 800-3000 metri de la locul cuibului. Necesarul zilnic de hrană a unei berze adulte se ridică la 500 g (un echivalent, spre exemplu, a 16 şoareci). În perioada lor de maximă creştere, puii au nevoie de o cantitate şi mai mare de hrană (1200 g). Acest lucru înseamnă că o pereche de berze cu patru pui adună într-o singură zi ≈ 5,8 kg de hrană! Pentru a putea asigura această cantitate de hrană, habitatul de hrănire trebuie să aibă o suprafaţă de 100 - 800 ha.
Puii sunt hrăniţi la cuib timp de 53-55 de zile de ambii adulţi, care adună hrana în guşă. Aceasta va fi ulterior recurgitată în mijlocul cuibului, de unde va fi preluată de puii aranjaţi sub formă de cerc care adoptă o poziţie specifică de „cerşire” a hranei. La început sunt hrăniţi la intervale de 30 de minute, iar după ce cresc mai rar, la intervale de 1-2 ore.
Hrana puiilor mici constă din râme, insecte mai mari (lăcuste, cosaşi, gândaci). Când ating vârsta de trei săptămâni pot fi deja hrăniţi şi cu animale mai mari: mamifere (şoareci, cârtiţe), broaşte, şopârle, şerpi.
În zilele foarte calde, părinţii aduc şi apă la cuib, vărsând-o de sus în ciocurile deschise ale puilor sub formă de stropi.
Text: Ferenc Kósa, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu