Oul ecologic are o ridicata valoare nutritiva echilibrat in principii macro si microergici, savuros la gust si cu un aspect sensorial exceptional.
Toate aceste insusiri calitative se datoresc tehnologii de obtinere: gaina este alimentata natural, beneficiaza de confort tehnologic, fiziologic si etalogic, traieste in armonie cu mediul sau, nu este fortata artificial si este ferita de stresuri majore
Fata de oul conventional obtinut in sistemul intensive oul bio are valoare nutritionala si fiziologica superioara pentru ca:
oul bio este dietetic foarte digestibil lipsit de componenti nocivi,
este savuros la gust si cu aspesct sensorial exceptional,
mai bogat de 2-4 ori in vitamina E,
culoarea placuta a galbenusului,
pretabilitate larga in arta culinara,
oul bio este cel mai recomandat copiilor.
SURSA:www.gazetadeagricultura.info
Postări populare
-
Anul acesta m-am gandit sa-mi pun la incubator si oua de gasca. Asa am si procedat,am cumparat 30 de oua de gasca din diverse locuri,si le-a... -
in ceea ce priveste incubareaoualor de rata,este ca la gaini,eu am incubat oua de rate si le-am intors ouale de 2 ori/zi,si le-am stropit c...
-
La pasari, ca si la celelalte specii de animale, fecundarea se produce in interiorul organismului femel. Dezvoltarea embrionului in continua...
-
Rața leșească este o specie de rață care nu se înrudește cu rața sălbatică (cele cu capul verde). În ciuda numelui ei (leșesc=polonez, ruses...
-
Cel mai târziu la sfârşitul lui februarie, cuştile pentru depunerea ouălor trebuie pregătite pentru primirea femelelor. În colţuri se pun ră...
-
Ouăle de fazan se clocesc într-un interval de 24-25 de zile, cu excepţia raselor la care perioada de incubaţie este de 27-28 de zile. Înaint...
-
Activitatea de a “scoate” pui sau boboci este o indeletnicire straveche. Desigur, este de dorit ca si la noi tractorul sa ia locul calului s...
-
Daca doriti sa apelati la incubarea oualor cu ajutorul unui incubator eu vi-l recomand pe CLEO Iata cateva date tehnice ale acestui inc...
vineri, 25 februarie 2011
FURAJAREA GAINILOR OUATOARE
Productiile mari de care sunt capabile rasele ameliorate actuale si hibrizii acestora nu pot fi realizate decat atunci cand se asigura pasarilor conditii corespunzatoare de viata privind adapostirea, ingrijirea, pastrarea sanatatii etc. si mai ales hranirea completa si indestulatoare.
Pentru a trai si a produce normal, pasarile trebuie sa primeasca in hrana toate substantele hranitoare: proteine, glucide, grasimi, substante minerale, vitamine etc.
Cum in natura toate acestea nu se gasesc niciodata impreuna si in proportiile trebuitoare, se impune folosirea de amestecuri obtinute din mai multe materii prime furajere.
Nutreturile combinate, care reprezinta un amestec fabricat in unitati specializate, asigura toate substantele necesare animalelor in retete diferite pentru fiecare categorie de pasari (specie, rasa, varsta, directie de productie etc.).
Concentratele PVM reprezinta, de asemenea, amestecuri ale unor materii prime care completeaza ce lipseste cerealelor cu care se pot amesteca in proportie de 10 - 35%.
Amestecul de ferma este un furaj ce se poate produce in gospodarie din disponibilitati sau din ceea ce se poate procura cu usurinta.
Materiile prime furajere care intra in componenta amestecurilor vor trebui stocate in cantitati necesare pentru perioada urmatoare (de la inceperea anului avicol - 1 noiembrie - pana la recolta urmatoare).
Pentru stabilirea acestui necesar este bine sa se stie ca o gaina ouatoare are nevoie zilnic, in functie de rasa, de:
110 - 115 g de amestec la gaini usoare si mixte ouatoare (hibrizi Albo si Roso, gaini Italiene sau Gat golas);
140 g pentru gaini mixte care au greutate vie de 2.2 - 2,6 kg (Rhode-Island, Sussex, Plymouth barat etc.);
160 - 180 g de amestec pentru gaini grele (Cornish, Plymouth alb etc.).
In functie de aceste date, de numarul prevazut de pasari si de proportia in care fiecare materie prima intra in amestec, se poate stabili necesarul pentru perioada urmatoare.
Pentru producerea amestecului furajer de ferma destinat hranirii gainilor ouatoare sunt necesare cate minimum 2 - 4 materii prime furajere din urmatoarele grupe de furaje care trebuie prevazute obligatoriu:
graunte de cereale, bogate in glucide (porumb, orz, sorg, grau etc.), care sa participe in amestec in proportie de 65%;
nutreturi bogate in proteine vegetale (mazare, tarate, seminte sau turte de floarea soarelui, sroturi de soia sau floarea-soarelui etc.), care pot fi folosite in proportie de 22 - 26%;
nutreturi bogate in proteine animale (fainuri de carne sau de peste, zer sau zara etc.), care pot fi folosite in cantitati relativ mici, chiar de numai 2 - 4%;
nutreturi minerale in proportie de 8% din care obligatoriu 7% calciu (creta furajera, faina din cochilii de scoici, var stins de cel putin 6 luni etc.), 0,8% sursa de fosfor (fosfat de calciu, faina de oase etc.) si maximum 0,2% sare;
nutreturi specifice vitaminoase, ca un zoofort A5, A6 sau A7 care se poate procura prin FNC-uri si se introduce in proportie de 1% (continand si microelemente minerale si alte substante utile) sau preparate farmaceutice, ca de exemplu preparatul vitaminic A, D, E, ce pot fi procurate de la farmaciile veterinare.
Toate elementele componente mentionate, uruite si bine amestecate, se pot administra in stare uscata sau ca pasta umeda, in vase de hrana construite si amplasate astfel, incat sa nu permita risipa prin racaire sau prin scuturare cu ciocul.
La toate acestea, pentru a completa hrana cu substante nutritive importante, trebuie sa se adauge zilnic, la discretie (o data pe zi atat cat pasarile pot consuma la un tain) furaje verzi sau inlocuitori ale acestora, mai ales atunci cand ne lipseste zoofortul. Pentru furaje verzi se pot folosi cele mai diverse vegetale, plante verzi tinere, incepand cu secara, lucerna (trifoiul), urzica, diverse alte frunze de sezon (sfecla, salcam, floarea-soarelui, resturi de varza, ceapa, usturoi etc.).
Pentru inlocuirea furajelor verzi in perioadele de seceta si mai ales iarna se pot folosi, in acelasi timp, urmatoarele: frunze din fan de lucerna inmuiate in apa fierbinte si amestecate in furajul umed, bostanoase si radacinoase tocate marunt (sfecla si morcov), precum si graunte incoltite (cel mai bun este ovazul incoltit cu coltul alb de 5 - 8 mm lungime).
In acest fel, cu asemenea amestecuri administrate cu regularitate in hrana gainilor ouatoare, bineinteles daca se asigura si celelalte conditii, se pot atinge performante satisfacatoare in producerea de oua pe tot parcursul anului.
sursa:www.gazetadeagricultura.info
Pentru a trai si a produce normal, pasarile trebuie sa primeasca in hrana toate substantele hranitoare: proteine, glucide, grasimi, substante minerale, vitamine etc.
Cum in natura toate acestea nu se gasesc niciodata impreuna si in proportiile trebuitoare, se impune folosirea de amestecuri obtinute din mai multe materii prime furajere.
Nutreturile combinate, care reprezinta un amestec fabricat in unitati specializate, asigura toate substantele necesare animalelor in retete diferite pentru fiecare categorie de pasari (specie, rasa, varsta, directie de productie etc.).
Concentratele PVM reprezinta, de asemenea, amestecuri ale unor materii prime care completeaza ce lipseste cerealelor cu care se pot amesteca in proportie de 10 - 35%.
Amestecul de ferma este un furaj ce se poate produce in gospodarie din disponibilitati sau din ceea ce se poate procura cu usurinta.
Materiile prime furajere care intra in componenta amestecurilor vor trebui stocate in cantitati necesare pentru perioada urmatoare (de la inceperea anului avicol - 1 noiembrie - pana la recolta urmatoare).
Pentru stabilirea acestui necesar este bine sa se stie ca o gaina ouatoare are nevoie zilnic, in functie de rasa, de:
110 - 115 g de amestec la gaini usoare si mixte ouatoare (hibrizi Albo si Roso, gaini Italiene sau Gat golas);
140 g pentru gaini mixte care au greutate vie de 2.2 - 2,6 kg (Rhode-Island, Sussex, Plymouth barat etc.);
160 - 180 g de amestec pentru gaini grele (Cornish, Plymouth alb etc.).
In functie de aceste date, de numarul prevazut de pasari si de proportia in care fiecare materie prima intra in amestec, se poate stabili necesarul pentru perioada urmatoare.
Pentru producerea amestecului furajer de ferma destinat hranirii gainilor ouatoare sunt necesare cate minimum 2 - 4 materii prime furajere din urmatoarele grupe de furaje care trebuie prevazute obligatoriu:
graunte de cereale, bogate in glucide (porumb, orz, sorg, grau etc.), care sa participe in amestec in proportie de 65%;
nutreturi bogate in proteine vegetale (mazare, tarate, seminte sau turte de floarea soarelui, sroturi de soia sau floarea-soarelui etc.), care pot fi folosite in proportie de 22 - 26%;
nutreturi bogate in proteine animale (fainuri de carne sau de peste, zer sau zara etc.), care pot fi folosite in cantitati relativ mici, chiar de numai 2 - 4%;
nutreturi minerale in proportie de 8% din care obligatoriu 7% calciu (creta furajera, faina din cochilii de scoici, var stins de cel putin 6 luni etc.), 0,8% sursa de fosfor (fosfat de calciu, faina de oase etc.) si maximum 0,2% sare;
nutreturi specifice vitaminoase, ca un zoofort A5, A6 sau A7 care se poate procura prin FNC-uri si se introduce in proportie de 1% (continand si microelemente minerale si alte substante utile) sau preparate farmaceutice, ca de exemplu preparatul vitaminic A, D, E, ce pot fi procurate de la farmaciile veterinare.
Toate elementele componente mentionate, uruite si bine amestecate, se pot administra in stare uscata sau ca pasta umeda, in vase de hrana construite si amplasate astfel, incat sa nu permita risipa prin racaire sau prin scuturare cu ciocul.
La toate acestea, pentru a completa hrana cu substante nutritive importante, trebuie sa se adauge zilnic, la discretie (o data pe zi atat cat pasarile pot consuma la un tain) furaje verzi sau inlocuitori ale acestora, mai ales atunci cand ne lipseste zoofortul. Pentru furaje verzi se pot folosi cele mai diverse vegetale, plante verzi tinere, incepand cu secara, lucerna (trifoiul), urzica, diverse alte frunze de sezon (sfecla, salcam, floarea-soarelui, resturi de varza, ceapa, usturoi etc.).
Pentru inlocuirea furajelor verzi in perioadele de seceta si mai ales iarna se pot folosi, in acelasi timp, urmatoarele: frunze din fan de lucerna inmuiate in apa fierbinte si amestecate in furajul umed, bostanoase si radacinoase tocate marunt (sfecla si morcov), precum si graunte incoltite (cel mai bun este ovazul incoltit cu coltul alb de 5 - 8 mm lungime).
In acest fel, cu asemenea amestecuri administrate cu regularitate in hrana gainilor ouatoare, bineinteles daca se asigura si celelalte conditii, se pot atinge performante satisfacatoare in producerea de oua pe tot parcursul anului.
sursa:www.gazetadeagricultura.info
Fermier / crescător păsări de curte
Cine sunt si cu ce se ocupa? Meseria de crescator de pasari consta în a creste, hrani si trata pasarile de curte si de apa.
Care sunt îndatoririle postului? Obligatiile includ: - monitorizarea starii de sanatate a pasarilor si descoperirea oricaror simptome ale diverselor boli ale pasarilor de curte - administrarea si supravegherea incubatoarelor - sa faca diverse munci legate de furajarea si cresterea pasarilor - sa acorde primul ajutor, cum ar fi sa-i asiste pe veterinarii care lucreaza cu pasari bolnave - sa creasca pasari de rasa - sa hraneasca pasarile de curte inclusiv sa le dea suplimente alimentare si medicamente profilactice - sa stabileasca importanta pasarilor de curte din punct de vedere al rasei lor si al felului cum au fost crescute - sa fixeze, sa întretina si sa repare dispozitivele care servesc la furajarea si adaparea pasarilor de curte si sa curete echipamentele.
Unde se desfasoara activitatea si în ce conditii? Munca se desfasoara în crescatorii de pasari de curte sau în ferme, unde mediul de lucru implica cantitati mari de praf si mirosuri neplacute.
Ce instrumente / echipamente folosesc? Cel mai frecvent utilizate ustensile sunt incubatoarele, liniile de furajare, dispozitivele de adapare, echipamentele de aer conditionat, echipamentele pentru curatarea locurilor unde stau pasarile de curte, echipamente de adunat oua etc., precum si alte unelte si dispozitive.
De ce aveti nevoie pentru a reusi?
sursa:www.go.ise.ro
Care sunt îndatoririle postului? Obligatiile includ: - monitorizarea starii de sanatate a pasarilor si descoperirea oricaror simptome ale diverselor boli ale pasarilor de curte - administrarea si supravegherea incubatoarelor - sa faca diverse munci legate de furajarea si cresterea pasarilor - sa acorde primul ajutor, cum ar fi sa-i asiste pe veterinarii care lucreaza cu pasari bolnave - sa creasca pasari de rasa - sa hraneasca pasarile de curte inclusiv sa le dea suplimente alimentare si medicamente profilactice - sa stabileasca importanta pasarilor de curte din punct de vedere al rasei lor si al felului cum au fost crescute - sa fixeze, sa întretina si sa repare dispozitivele care servesc la furajarea si adaparea pasarilor de curte si sa curete echipamentele.
Unde se desfasoara activitatea si în ce conditii? Munca se desfasoara în crescatorii de pasari de curte sau în ferme, unde mediul de lucru implica cantitati mari de praf si mirosuri neplacute.
Ce instrumente / echipamente folosesc? Cel mai frecvent utilizate ustensile sunt incubatoarele, liniile de furajare, dispozitivele de adapare, echipamentele de aer conditionat, echipamentele pentru curatarea locurilor unde stau pasarile de curte, echipamente de adunat oua etc., precum si alte unelte si dispozitive.
De ce aveti nevoie pentru a reusi?
sursa:www.go.ise.ro
CRESTEREA PAUNILOR
Paunul (Pavo cristatus domesticus), este o pasare originara din Asia, unde traieste in stare domestica si salbatica.
In Europa paunul a fost adus in secolul VI, in Grecia si Italia pentru a fi crescut in parcuri amenajate special. Mult mai tarziu paunul a fost adus la noi in tara. Primele exemplare au fost crescute in orasele Arad, Timisoara si Oradea.
Populatiile care exista la ora actuala in Romania prezinta cinci varietati de culoare: paunul comun albastru; paunul cu aripi negre; paunul alb; paunul cu gatul verde; paunul baltat.
Paunul comun albastru
Culoarea penajului la mascul este albastra, iar pe gat si pe partea interioara a pieptului este albastrui cu luciu metalic verzui. Culoarea de pe cap este tot albastra, avand luciri aurii. Restul pieptului este de culoare neagra. Culoarea penajului spinarii este albastru puternic si se modifica pe partile laterale in nuante verde albastrui cu chenar negru. Penajul aripilor si al umerilor este bruna ruginie, dungat cu negru si cu luciu verzui metalic. Penajul cozii este maro-cenusiu si este acoperit de coada evantai. Penajul la coada evantai are inspre varf formatiuni numite "ochi" de culoare verde cu reflexe aurii spre exterior si albastru inchis in centrul ochiului. Culoarea penajului la femela este mai putin frumos ca la mascul, predominand nuantele maro-cenusii.
Paunul cu aripi negre
Este o varietate intalnita foarte rar in tara noastra si difera de paunul de culoare albastra prin aceia ca umerii si aripile sunt negre. Penele au in cadrul marginal nuante verzuie albastra, cu luciu metalic.
Paunul alb
Paunul alb are culoarea de fond al penajului alba mata, fond pe care se observa desenele de la paunul albastru, respectiv cercuri marginale de nuanta de un alb stralucitor. Restul coloritului este asemanator cu paunul albastru. Rezistenta organismului acestei varietati este mult mai scazuta la intemperii.
Paunul cu gatul verde
Paunul cu gatul verde difera de paunul comun, doar prin coloritul verde cu luciu metalic al penelor de pe gat. Spre deosebire de paunul albastru nuantele de luciu verzui aurii sunt mult mai puternice.
Paunul baltat
Este rezultatul imperechierilor realizate intre varietatile de culoare albastra si alba. Acesti produsi prezinta penajul de aspect baltat cu alb care este clar deliminat si uniform repartizat, facandui mai apreciati de catre crescatori.
Conditii de crestere
Paunii reprezinta o specie nepretentioasa la condititiile de hranire si de clima din tara noastra, pe timpul iernii putand sa doarma in afara adapostului prin pomi, garduri, acoperisuri.
Totusi crescatorul trebuie sa asigure conditii de adapostire asemanatoare cu cele pentru cresterea curcilor, respectiv stinghii pentru odihna si dormit amplasate la 1,5m fata de pardoseala
Ouatul
Incepand din primavara femela depune in locuri ascunse, ferite de zonele de circulatie, 6-7 oua, de culoare bruna galbuie, cu puncte de culoare mai inchisa. Clocitul dureaza 30 de zile. Paunitele sunt closti foarte bune si au o deosebita grija fata de pui, timp de pana la 6-8 luni. Rezistenta puilor mici este foarte scazuta dar cresc foarte repede.
Norme de ingrijire
Climatul din adapost si sistemul de crestere a puilor de paun este identic cu cel pentru cresterea curcilor. Pana la 12-14 luni nu se observa vreo deosebire intre femela si masculi. Dupa varsta de 16 luni incepe se se formeze la masculi coada evantai, iar penajul complet se realizeaza la varsta de 24-26 luni. Frumusetea deplina a penajului se realizeaza la 4-5 ani.
Maturitatea sexuala este atinsa la 3 ani de catre masculi si la 2 ani de catre femele. Raportul optim intre sexe este de un mascul la cinci femele.
Hranirea puilor de paun
Puii de paun au nevoie de proteina de origine vegetalaun timp indelungat (oua fierte si branza proaspata de vaca).In perioada de formarea a menajului se introduce in ratie mici cantitati de seminte oleioase. Pui de adulti consuma amestecuri de cereale intregi ca si cei de curca. Totusi, este bine ca zilnic, sa fie administrate un tain, sub forma umeda, format dint-un amestec de concentrate macinate.
sursa:www.gazetadeagricultura.info
In Europa paunul a fost adus in secolul VI, in Grecia si Italia pentru a fi crescut in parcuri amenajate special. Mult mai tarziu paunul a fost adus la noi in tara. Primele exemplare au fost crescute in orasele Arad, Timisoara si Oradea.
Populatiile care exista la ora actuala in Romania prezinta cinci varietati de culoare: paunul comun albastru; paunul cu aripi negre; paunul alb; paunul cu gatul verde; paunul baltat.
Paunul comun albastru
Culoarea penajului la mascul este albastra, iar pe gat si pe partea interioara a pieptului este albastrui cu luciu metalic verzui. Culoarea de pe cap este tot albastra, avand luciri aurii. Restul pieptului este de culoare neagra. Culoarea penajului spinarii este albastru puternic si se modifica pe partile laterale in nuante verde albastrui cu chenar negru. Penajul aripilor si al umerilor este bruna ruginie, dungat cu negru si cu luciu verzui metalic. Penajul cozii este maro-cenusiu si este acoperit de coada evantai. Penajul la coada evantai are inspre varf formatiuni numite "ochi" de culoare verde cu reflexe aurii spre exterior si albastru inchis in centrul ochiului. Culoarea penajului la femela este mai putin frumos ca la mascul, predominand nuantele maro-cenusii.
Paunul cu aripi negre
Este o varietate intalnita foarte rar in tara noastra si difera de paunul de culoare albastra prin aceia ca umerii si aripile sunt negre. Penele au in cadrul marginal nuante verzuie albastra, cu luciu metalic.
Paunul alb
Paunul alb are culoarea de fond al penajului alba mata, fond pe care se observa desenele de la paunul albastru, respectiv cercuri marginale de nuanta de un alb stralucitor. Restul coloritului este asemanator cu paunul albastru. Rezistenta organismului acestei varietati este mult mai scazuta la intemperii.
Paunul cu gatul verde
Paunul cu gatul verde difera de paunul comun, doar prin coloritul verde cu luciu metalic al penelor de pe gat. Spre deosebire de paunul albastru nuantele de luciu verzui aurii sunt mult mai puternice.
Paunul baltat
Este rezultatul imperechierilor realizate intre varietatile de culoare albastra si alba. Acesti produsi prezinta penajul de aspect baltat cu alb care este clar deliminat si uniform repartizat, facandui mai apreciati de catre crescatori.
Conditii de crestere
Paunii reprezinta o specie nepretentioasa la condititiile de hranire si de clima din tara noastra, pe timpul iernii putand sa doarma in afara adapostului prin pomi, garduri, acoperisuri.
Totusi crescatorul trebuie sa asigure conditii de adapostire asemanatoare cu cele pentru cresterea curcilor, respectiv stinghii pentru odihna si dormit amplasate la 1,5m fata de pardoseala
Ouatul
Incepand din primavara femela depune in locuri ascunse, ferite de zonele de circulatie, 6-7 oua, de culoare bruna galbuie, cu puncte de culoare mai inchisa. Clocitul dureaza 30 de zile. Paunitele sunt closti foarte bune si au o deosebita grija fata de pui, timp de pana la 6-8 luni. Rezistenta puilor mici este foarte scazuta dar cresc foarte repede.
Norme de ingrijire
Climatul din adapost si sistemul de crestere a puilor de paun este identic cu cel pentru cresterea curcilor. Pana la 12-14 luni nu se observa vreo deosebire intre femela si masculi. Dupa varsta de 16 luni incepe se se formeze la masculi coada evantai, iar penajul complet se realizeaza la varsta de 24-26 luni. Frumusetea deplina a penajului se realizeaza la 4-5 ani.
Maturitatea sexuala este atinsa la 3 ani de catre masculi si la 2 ani de catre femele. Raportul optim intre sexe este de un mascul la cinci femele.
Hranirea puilor de paun
Puii de paun au nevoie de proteina de origine vegetalaun timp indelungat (oua fierte si branza proaspata de vaca).In perioada de formarea a menajului se introduce in ratie mici cantitati de seminte oleioase. Pui de adulti consuma amestecuri de cereale intregi ca si cei de curca. Totusi, este bine ca zilnic, sa fie administrate un tain, sub forma umeda, format dint-un amestec de concentrate macinate.
sursa:www.gazetadeagricultura.info
miercuri, 23 februarie 2011
TURTURICA DIAMANT
Aceasta tuturica este originala din australia si este cea mai mica pasare cunoscuta din neamul turturelelor de marimea unei vrabi si doar coada o face sa para mai mare .Coloritul acestor pasarele este gri mai deschis in partea dinainte a corpului si batind in cafeniu pe aripi si penele cozi lungi.IN jurul ochiului,pleoapa este roscata in special la mascul.Pe deasupra aripilor se afla niste stropi deschisi colorati impodobindule ca niste diamante,de aici si denumirea de turturele diamant.
Ca si celelalte tuturele si porumbei ,masculul se distinge putin de femela ,in afara de cintec care este propiu numai masculului acesta se mai deosebeste de femela prin coloritul mai deschis pe piept si aripi ,punctele deschisecu care este stropit pe aripi si care sint mai stralucitoare si mai mari precum si mai rosii la mascul fata de femela.
Aceste pasari nu au nevoie de voliera mare daca nu se urmareste reproducerea lor ,dar nimic nui mai interesant de vazut decit felul in care aceste mici inaripate isi instaleaza cuibul si isi clocesc ouale din care vor iesi minusculii pui.
Pentru a le usura munca de construire a cuibului ,li se va instala in voliera un cuib facut de noi nu mai mare de o scrumiera avind diametrul de 10cm si o scobitura de 2-4 cm in mijoc.Acest cuib confectionat din ramurele si fin ,cusut cu sirma pentru a i se asigura trainicia se instaleaza intr-un loc mai ferit din voliera ,fixindu-se chiar intre crengile unui mic pom artificial pe care il instalam in interior.Putin dupa vederea cuibului masculul il va cerceta cu atentie si prin chemari repetari va invita femela sa-l ocupe .NU este rau daca instalam mai multe cuiburi pentru a da posibilitatea pasarilor sa si-l aleaga pe cel dorit.
Depunerea oualelor nu va intirzia ,acestea in numar de doua de marimea unei alune ,au un colorit alb ,usor transparent .
Clocitul dureaza 13-14 zile fiind asigurat cu rindul de ambii parteneri ,iar dupa 16-18 zile ,pui vor fi capabili sa zboare ,iar parinti vor depune alt rind de oua,chiar inainte ca acestea sa fie complect dezvoltati.
Tuturelele diamant la fel ca si tuturelele rizatoare trebuie introduse iarna la caldura deoarece nu suporta frigul iernilor noastre.
HRANA acestora consta de asemenea in seminte de diferite feluri insa numai din acelea marunte pentru a putea fi inghitite.APA pentru baut si scaldat ,precum si substante minerale,coji de ou pisate ,mici pietricele nu trebuie sa le lipseasca nici lor.Atit silueta lor fina si cintecul lor melodios si discret si plecaciunile insotite de rasfirarea ritmica a penelor cozii in forma de evantai fac din aceste mici turturele un adevarat deliciu pentru cel care le priveste si le asculta.
sursa:www.asociatiaornitologica.ro
Ca si celelalte tuturele si porumbei ,masculul se distinge putin de femela ,in afara de cintec care este propiu numai masculului acesta se mai deosebeste de femela prin coloritul mai deschis pe piept si aripi ,punctele deschisecu care este stropit pe aripi si care sint mai stralucitoare si mai mari precum si mai rosii la mascul fata de femela.
Aceste pasari nu au nevoie de voliera mare daca nu se urmareste reproducerea lor ,dar nimic nui mai interesant de vazut decit felul in care aceste mici inaripate isi instaleaza cuibul si isi clocesc ouale din care vor iesi minusculii pui.
Pentru a le usura munca de construire a cuibului ,li se va instala in voliera un cuib facut de noi nu mai mare de o scrumiera avind diametrul de 10cm si o scobitura de 2-4 cm in mijoc.Acest cuib confectionat din ramurele si fin ,cusut cu sirma pentru a i se asigura trainicia se instaleaza intr-un loc mai ferit din voliera ,fixindu-se chiar intre crengile unui mic pom artificial pe care il instalam in interior.Putin dupa vederea cuibului masculul il va cerceta cu atentie si prin chemari repetari va invita femela sa-l ocupe .NU este rau daca instalam mai multe cuiburi pentru a da posibilitatea pasarilor sa si-l aleaga pe cel dorit.
Depunerea oualelor nu va intirzia ,acestea in numar de doua de marimea unei alune ,au un colorit alb ,usor transparent .
Clocitul dureaza 13-14 zile fiind asigurat cu rindul de ambii parteneri ,iar dupa 16-18 zile ,pui vor fi capabili sa zboare ,iar parinti vor depune alt rind de oua,chiar inainte ca acestea sa fie complect dezvoltati.
Tuturelele diamant la fel ca si tuturelele rizatoare trebuie introduse iarna la caldura deoarece nu suporta frigul iernilor noastre.
HRANA acestora consta de asemenea in seminte de diferite feluri insa numai din acelea marunte pentru a putea fi inghitite.APA pentru baut si scaldat ,precum si substante minerale,coji de ou pisate ,mici pietricele nu trebuie sa le lipseasca nici lor.Atit silueta lor fina si cintecul lor melodios si discret si plecaciunile insotite de rasfirarea ritmica a penelor cozii in forma de evantai fac din aceste mici turturele un adevarat deliciu pentru cel care le priveste si le asculta.
sursa:www.asociatiaornitologica.ro
PAUNUL(PAVO CRISTATUS)
In Europa paunul a fost adus in secolul VI, in Grecia si Italia pentru a fi crescut in parcuri amenajate special. Mult mai tarziu paunul a fost adus la noi in tara. Primele exemplare au fost crescute in orasele Arad, Timisoara si Oradea.
Valoarea unui ou de paunita este de 40 de euro. Anual, o femela produce, in medie, aproximativ 15 oua, iar o pereche adulta de pauni poate valora peste 1.000 de euro. Asa se face ca investitia intr-o ferma de pasari “exotice” se poate dovedi mai mult decat profitabila.
Practic, la o ferma de crestere a paunilor, totul se poate valorifica. “O paunita produce, in medie, aproximativ 15 oua pe an. Un ou se vinde cu 40 de euro bucata. si piata de desfacere este in continua dezvoltare.
Un pui de paun, ajuns la varsta de un an, se vinde la preturi cuprinse intre 50 si 100 de euro, iar un pui cu varsta cuprinsa intre unu si doi ani se comercializeaza la preturi cuprinse intre 100 si 200 de euro.
Pretul minim de la care porneste strigarea la o pereche de pauni adulti este de 700 de euro. Dar poate ajunge cu usurinta la 1.000 de euro. In ceea ce priveste penajul, un paun adult “produce”, annual, circa 150 de pene cu aspect comercial. Colectarea penelor se face numai dupa ce paunii au implinit varsta de trei ani iar perioada in care se face aceasta operatie este luna august – septembrie.
O parte dintre pene cad singure, restul sunt smulse manual. Eu am vandut penele de paun la preturi cuprinse intre 0,5 si 1 euro. Cele mai la indemana piate de desfacere au fost targurile organizate in comunele mari, dar exista si magazine de profil din tara care le comercializeaza pe post de suveniruri.
Penele mai sunt folosite in industria textila, ca ornament pentru palarii dar si pentru producerea plutelor de pescuit. si piata externa este deschisa unui asemenea comert. In Ungaria, spre exemplu, pretul unei pene de paun poate ajunge si la cinci euro. Cat despre comertul cu pauni adulti, targul de pasari exotice de la Pecs ( Ungaria) este tinta predilecta a tuturor crescatorilor din Estul Europei.
Conditii de crestere
Paunii reprezinta o specie nepretentioasa la condititiile de hranire si de clima din tara noastra, pe timpul iernii putand sa doarma in afara adapostului prin pomi, garduri, acoperisuri.
Totusi crescatorul trebuie sa asigure conditii de adapostire asemanatoare cu cele pentru cresterea curcilor, respectiv stinghii pentru odihna si dormit amplasate la 1,5m fata de pardoseala
Cresterea paunilor nu necesita cunostinte aprofundate, O familie este formata dintr-un mascul si patru femele.Spatiul necesar este de minimum 16 metri patrati. In cazul in care nu aveti posibilitatea sa achizitionati un incubator si vreti sa demarati afacerea de la stadiul de oua puteti folosi pe post de clocitoare alte pasari de curte.
Paunii sunt pasari foarte rezistente şi grijulii. Ei pot trai pana la 40 de ani.
In privinta puilor, acestia trec printr-o perioada critica, incepand de la varsta de 6 luni pana ajung la noua luni. In acest interval de timp, puii, necesita o atentie mai speciala din partea crescatorului
De asemenea trebuie sa tineti cont de faptul ca, la varsta de trei ani, puii trebuie despartiti de parintii lor. Este deja perioada la care masculii isi impart teritoriile si…femelele. Ceea ce duce la lupte intre masculi.
Hrana - Sub raportul hranei, la modul general pentru pasarile mature trebuie avute in vedere: semintele, masa verde, fructele, radacinoasele (vegetalele), hrana de origine animala, suplimentele alimentare. Semintele pot fi date ca atare sau macinate sub forma de crupe sau urluiala. Din prima categorie pot fi amintite boabele de porumb, floarea soarelui, ovaz, orz, canepa, semintele de bostan sau de dovleac, mei. Atunci cand se realizeaza diferite tipuri de furaje macinate, pot fi folosite toate cele de mai sus, alaturi de mazare si soia. Proportia intre diferite seminte difera de la crescator la crescator, dar orientativ pot fi recomandate proportiile: 40-50% boabe porumb, 25-35% floarea soarelui, 10-15% soia sau mazare, 20-30% ovaz sau orz, 2-5% canepa, etc. Masa verde poate fi constituita din: papadie, lucerna, trifoi rosu, trifoi alb tarator, rocoina (Stellaria media), busuioc cerbesc (Galinsoga parviflora), hrean, frunzele de sfecla, de conopida, de telina sau de patrunjel, varza, salata verde (Lactuca sativa), palamida (Cirsium arvense), susai (Sonchus arvensis), laptuca (Lactuca srriola), stevie de gradina (Rumex patientia), macrisul calului (Rumex obtusifolius), frunze de golomat (Dactylis glomerata) sau alte graminee. Iarna acest sortiment poate fi suplinit cu succes prin strohurile de fan (scuturatura de fan) sau prin lucerna sau trifoiul uscate dar tocate marunt. Ca fructe foarte apreciate sunt merele, perele, pepenele rosu, patlagelele rosii, dovlecelul si bostanul (maruntite pentru a putea fi inghitite), ciresele, prunele si nu in ultimul rand boabele de struguri. Dintre radacinoase, mai ales in sezonul rece, apreciate sunt: sfecla furajera, sfecla rosie, morcovul date printr-o razatoare, precum si cartoful fiert. In categoria hranei de origine animala ce poate fi asigurata relativ usor in captivitate intra: oul fiert, branza de vaci, carnea fiarta si maruntita, larvele sau adultii de carabus, ramele, diverse alte insecte.
In categoria suplimentelor alimentare intra: vitaminele (solubile in apa sau amestecate cu furajul), numeroasele premixuri prezente in magazinele de specialitate, coaja de ou sfaramata, carbunele de lemn, nisipul si pietrisul fin, scoicile sfaramate. De asemenea, alimente precum painea, mamaliga sau diferite alte produse de patiserie sunt consumate cu placere de catre pauni. In cazul hranirii puilor problema poate fi mult simplificata folosindu-se cu succes diferitele furaje pentru cresterea puilor de curca, fazan, a puilor de gaina de carne (broiler) sau chiar cel pentru cresterea prepelitelor, in magazinele de specialitate fiind prezenta o gama din ce in ce mai mare de sortimente, diferentiate pe varsta, specie, granulatie etc. Foarte important la alegerea unui furaj e si prezenta adausurilor medicamentoase (de exemplu coccidiostaticile), care scutesc crescatorul de numeroase probleme de ordin medical ce pot apare la puii de paun. Nelipsita din alimentatia puilor trebuie sa fie si masa verde sau hrana de origine animala (ou fiert, branza de vaci, carne fiarta si tocata).
Un alt aspect important este acela ca, in perioada cand femelele se pregatesc de ouat (primavara si toamna) este bine ca in hrana sa le adaugam lapte de calciu.
Acesta le va ajuta sa obtina niste oua a caror coaja are o duritate buna. In plus, paunii, ca orice alte pasari de curte au nevoie de vaccinari periodice si de deparazitari trimestriale. conteaza foarte mult regimul de hrana de care de bucura, fapt ce se reflecta in calitatea oualor (marimea, forma, grosimea cojii) si chiar in numarul acestora. Ouale sunt depuse seara, foarte rar dimineata, unul la doua zile (uneori chiar la 3 zile). Ponta poate fi formata din 4-8 oua (11), dupa unii crescatori chiar mai multe. La sfarsitul perioadei de ouat, daca ouale sunt lasate in cuibar femela cade closca, paunitele fiind foarte bune mame. Incubarea se poate realiza artificial cu ajutorul incubatoarelor sau natural cu ajutorul gainilor, curcilor sau a paunitelor. Perioada de incubatie teoretica este de 28 de zile, dar de cele mai multe ori puii eclozeaza dupa 27 de zile.
Paunitele sunt closti foarte bune si au o deosebita grija fata de pui, timp de pana la 6-8 luni. Rezistenta puilor mici este foarte scazuta dar cresc foarte repede.
Puii pot fi crescuti cu ajutorul clostilor sau fara, in incaperi corespunzatoare, la sol sau chiar in baterii speciale pe varste sau marimi. Puii cresc relativ repede in primele luni, ajungand ca la 1 an sau chiar mai repede sa aiba talia adultilor, urmand sa se dezvolte complet si sa ia in greutate pana la 18-20 luni.
Pentru cineva dispus sa investeasca aproximativ 20.000 de euro, afacerea ”Paunul” se prezinta ca fiind destul de profitabila. Practic, cu acesti bani, puteti achizitiona patru familii de pauni adulte (o familie -un mascul si patru femele). Mai aveti nevoie de un spatiu ingradit si amenajat (paunilor le place sa stea in copaci) de minimum 64 de metri patrati.
Un calcul “al hartiei” arata ca daca mergeti pe ideea valorificarii oualor, la sfarsitul unui an, puteti inregistra un profit mediu net de aproximativ 10.000 de euro. Avantajul acestei alegerii este ca nu aveti probleme cu cresterea si supravegherea puilor.
In acest caz, in maximum doi ani va puteti amortiza investitia. Daca demarati afacerea in ideea valorificarii puilor cu varsta cuprinsa intre unu si doi ani, inregistrati un maxim de profit. Concret, daca totul merge bine, aveti mari sanse sa obtineti un profit annual mediu net, de aproximativ 35.000 de euro.
Populatiile care exista la ora actuala in Romania prezinta cinci varietati de culoare: paunul comun albastru; paunul cu aripi negre; paunul alb; paunul cu gatul verde; paunul baltat.
Paunul comun albastru
Culoarea penajului la mascul este albastra, iar pe gat si pe partea interioara a pieptului este albastrui cu luciu metalic verzui. Culoarea de pe cap este tot albastra, avand luciri aurii. Restul pieptului este de culoare neagra. Culoarea penajului spinarii este albastru puternic si se modifica pe partile laterale in nuante verde albastrui cu chenar negru. Penajul aripilor si al umerilor este bruna ruginie, dungat cu negru si cu luciu verzui metalic. Penajul cozii este maro-cenusiu si este acoperit de coada evantai. Penajul la coada evantai are inspre varf formatiuni numite "ochi" de culoare verde cu reflexe aurii spre exterior si albastru inchis in centrul ochiului. Culoarea penajului la femela este mai putin frumos ca la mascul, predominand nuantele maro-cenusii.
Paunul cu aripi negre
Este o varietate intalnita foarte rar in tara noastra si difera de paunul de culoare albastra prin aceia ca umerii si aripile sunt negre. Penele au in cadrul marginal nuante verzuie albastra, cu luciu metalic.
Paunul alb
Paunul alb are culoarea de fond al penajului alba mata, fond pe care se observa desenele de la paunul albastru, respectiv cercuri marginale de nuanta de un alb stralucitor. Restul coloritului este asemanator cu paunul albastru. Rezistenta organismului acestei varietati este mult mai scazuta la intemperii.
Paunul cu gatul verde
Paunul cu gatul verde difera de paunul comun, doar prin coloritul verde cu luciu metalic al penelor de pe gat. Spre deosebire de paunul albastru nuantele de luciu verzui aurii sunt mult mai puternice.
Paunul baltat
Este rezultatul imperechierilor realizate intre varietatile de culoare albastra si alba. Acesti produsi prezinta penajul de aspect baltat cu alb care este clar deliminat si uniform repartizat, facandui mai apreciati de catre crescatori.
Norme de ingrijire
Climatul din adapost si sistemul de crestere a puilor de paun este identic cu cel pentru cresterea curcilor. Pana la 12-14 luni nu se observa vreo deosebire intre femela si masculi. Dupa varsta de 16 luni incepe se se formeze la masculi coada evantai, iar penajul complet se realizeaza la varsta de 24-26 luni. Frumusetea deplina a penajului se realizeaza la 4-5 ani.
Maturitatea sexuala este atinsa la 3 ani de catre masculi si la 2 ani de catre femele. Raportul optim intre sexe este de un mascul la cinci femele.
Hranirea puilor de paun
Puii de paun au nevoie de proteina de origine vegetalaun timp indelungat (oua fierte si branza proaspata de vaca).In perioada de formarea a menajului se introduce in ratie mici cantitati de seminte oleioase. Pui de adulti consuma amestecuri de cereale intregi ca si cei de curca. Totusi, este bine ca zilnic, sa fie administrate un tain, sub forma umeda, format dint-un amestec de concentrate macinate.
Concluzia ? Nu la orice casa si in nici un caz oricarui temperament i se potriveste un paun. Aviz amatorilor!
Sa trecem acum la cunostintele indispensabile oricarei persoane care doreste sa se ocupe de cresterea paunilor. In mare parte informatiile referitoare la incubatul oulor, scoaterea si intretinerea puilor in baterii speciale se aseamana cu cele prezentate in cazul prepelitelor. Din acest motiv va rugam sa revizualizati articolele deja tratate. In continuare sa analizam particularitati in cresterea paunilor, indiferent de specie:
*
pasari iubitoare de calm, armonie, afectiune, atentie si spatiu;
*
au nevoie de un adapost bun toamna si iarna;
* femelele isi incep perioada de ouat primavara;
* nu adapostiti puanii in acelasi spatiu cu alte pasari;
* au nevoie regulat de apa curata si mancare adecvata, bogata in proteine;
* spatiul inchis in care locuiesc trebuie sa fie cat mai curat, altfel veti avea probleme incepand de la oua si pana la adulti!
* perioada de incubatie o oualor este de 28 de zile;
* dupa o anumita perioada bateriile devin neincapatoare si incomode, astfel puii sunt mutati intr-un spatiu mai larg, bine protejat de pradatori, frig, vand si umezeala;
* dezvoltarea cozilor dureaza circa 2-3 ani, iar acestea pot ajunge la 1.82 m lungime (asadar atentie la spatiu de cazare);
* paunita nu se imperecheaza pana in treilea an de viata, sunt foarte bune mame si se lasa greu impresionate in timpul imperecherii;
* aveti grija de unde cumparati oua si pasari!
* in cazul aveti probleme grave cu pasarile dumneavoastra consultati un medic veterinar;
sursa:www.asociatiaornitologica.ro
Valoarea unui ou de paunita este de 40 de euro. Anual, o femela produce, in medie, aproximativ 15 oua, iar o pereche adulta de pauni poate valora peste 1.000 de euro. Asa se face ca investitia intr-o ferma de pasari “exotice” se poate dovedi mai mult decat profitabila.
Practic, la o ferma de crestere a paunilor, totul se poate valorifica. “O paunita produce, in medie, aproximativ 15 oua pe an. Un ou se vinde cu 40 de euro bucata. si piata de desfacere este in continua dezvoltare.
Un pui de paun, ajuns la varsta de un an, se vinde la preturi cuprinse intre 50 si 100 de euro, iar un pui cu varsta cuprinsa intre unu si doi ani se comercializeaza la preturi cuprinse intre 100 si 200 de euro.
Pretul minim de la care porneste strigarea la o pereche de pauni adulti este de 700 de euro. Dar poate ajunge cu usurinta la 1.000 de euro. In ceea ce priveste penajul, un paun adult “produce”, annual, circa 150 de pene cu aspect comercial. Colectarea penelor se face numai dupa ce paunii au implinit varsta de trei ani iar perioada in care se face aceasta operatie este luna august – septembrie.
O parte dintre pene cad singure, restul sunt smulse manual. Eu am vandut penele de paun la preturi cuprinse intre 0,5 si 1 euro. Cele mai la indemana piate de desfacere au fost targurile organizate in comunele mari, dar exista si magazine de profil din tara care le comercializeaza pe post de suveniruri.
Penele mai sunt folosite in industria textila, ca ornament pentru palarii dar si pentru producerea plutelor de pescuit. si piata externa este deschisa unui asemenea comert. In Ungaria, spre exemplu, pretul unei pene de paun poate ajunge si la cinci euro. Cat despre comertul cu pauni adulti, targul de pasari exotice de la Pecs ( Ungaria) este tinta predilecta a tuturor crescatorilor din Estul Europei.
Conditii de crestere
Paunii reprezinta o specie nepretentioasa la condititiile de hranire si de clima din tara noastra, pe timpul iernii putand sa doarma in afara adapostului prin pomi, garduri, acoperisuri.
Totusi crescatorul trebuie sa asigure conditii de adapostire asemanatoare cu cele pentru cresterea curcilor, respectiv stinghii pentru odihna si dormit amplasate la 1,5m fata de pardoseala
Cresterea paunilor nu necesita cunostinte aprofundate, O familie este formata dintr-un mascul si patru femele.Spatiul necesar este de minimum 16 metri patrati. In cazul in care nu aveti posibilitatea sa achizitionati un incubator si vreti sa demarati afacerea de la stadiul de oua puteti folosi pe post de clocitoare alte pasari de curte.
Paunii sunt pasari foarte rezistente şi grijulii. Ei pot trai pana la 40 de ani.
In privinta puilor, acestia trec printr-o perioada critica, incepand de la varsta de 6 luni pana ajung la noua luni. In acest interval de timp, puii, necesita o atentie mai speciala din partea crescatorului
De asemenea trebuie sa tineti cont de faptul ca, la varsta de trei ani, puii trebuie despartiti de parintii lor. Este deja perioada la care masculii isi impart teritoriile si…femelele. Ceea ce duce la lupte intre masculi.
Hrana - Sub raportul hranei, la modul general pentru pasarile mature trebuie avute in vedere: semintele, masa verde, fructele, radacinoasele (vegetalele), hrana de origine animala, suplimentele alimentare. Semintele pot fi date ca atare sau macinate sub forma de crupe sau urluiala. Din prima categorie pot fi amintite boabele de porumb, floarea soarelui, ovaz, orz, canepa, semintele de bostan sau de dovleac, mei. Atunci cand se realizeaza diferite tipuri de furaje macinate, pot fi folosite toate cele de mai sus, alaturi de mazare si soia. Proportia intre diferite seminte difera de la crescator la crescator, dar orientativ pot fi recomandate proportiile: 40-50% boabe porumb, 25-35% floarea soarelui, 10-15% soia sau mazare, 20-30% ovaz sau orz, 2-5% canepa, etc. Masa verde poate fi constituita din: papadie, lucerna, trifoi rosu, trifoi alb tarator, rocoina (Stellaria media), busuioc cerbesc (Galinsoga parviflora), hrean, frunzele de sfecla, de conopida, de telina sau de patrunjel, varza, salata verde (Lactuca sativa), palamida (Cirsium arvense), susai (Sonchus arvensis), laptuca (Lactuca srriola), stevie de gradina (Rumex patientia), macrisul calului (Rumex obtusifolius), frunze de golomat (Dactylis glomerata) sau alte graminee. Iarna acest sortiment poate fi suplinit cu succes prin strohurile de fan (scuturatura de fan) sau prin lucerna sau trifoiul uscate dar tocate marunt. Ca fructe foarte apreciate sunt merele, perele, pepenele rosu, patlagelele rosii, dovlecelul si bostanul (maruntite pentru a putea fi inghitite), ciresele, prunele si nu in ultimul rand boabele de struguri. Dintre radacinoase, mai ales in sezonul rece, apreciate sunt: sfecla furajera, sfecla rosie, morcovul date printr-o razatoare, precum si cartoful fiert. In categoria hranei de origine animala ce poate fi asigurata relativ usor in captivitate intra: oul fiert, branza de vaci, carnea fiarta si maruntita, larvele sau adultii de carabus, ramele, diverse alte insecte.
In categoria suplimentelor alimentare intra: vitaminele (solubile in apa sau amestecate cu furajul), numeroasele premixuri prezente in magazinele de specialitate, coaja de ou sfaramata, carbunele de lemn, nisipul si pietrisul fin, scoicile sfaramate. De asemenea, alimente precum painea, mamaliga sau diferite alte produse de patiserie sunt consumate cu placere de catre pauni. In cazul hranirii puilor problema poate fi mult simplificata folosindu-se cu succes diferitele furaje pentru cresterea puilor de curca, fazan, a puilor de gaina de carne (broiler) sau chiar cel pentru cresterea prepelitelor, in magazinele de specialitate fiind prezenta o gama din ce in ce mai mare de sortimente, diferentiate pe varsta, specie, granulatie etc. Foarte important la alegerea unui furaj e si prezenta adausurilor medicamentoase (de exemplu coccidiostaticile), care scutesc crescatorul de numeroase probleme de ordin medical ce pot apare la puii de paun. Nelipsita din alimentatia puilor trebuie sa fie si masa verde sau hrana de origine animala (ou fiert, branza de vaci, carne fiarta si tocata).
Un alt aspect important este acela ca, in perioada cand femelele se pregatesc de ouat (primavara si toamna) este bine ca in hrana sa le adaugam lapte de calciu.
Acesta le va ajuta sa obtina niste oua a caror coaja are o duritate buna. In plus, paunii, ca orice alte pasari de curte au nevoie de vaccinari periodice si de deparazitari trimestriale. conteaza foarte mult regimul de hrana de care de bucura, fapt ce se reflecta in calitatea oualor (marimea, forma, grosimea cojii) si chiar in numarul acestora. Ouale sunt depuse seara, foarte rar dimineata, unul la doua zile (uneori chiar la 3 zile). Ponta poate fi formata din 4-8 oua (11), dupa unii crescatori chiar mai multe. La sfarsitul perioadei de ouat, daca ouale sunt lasate in cuibar femela cade closca, paunitele fiind foarte bune mame. Incubarea se poate realiza artificial cu ajutorul incubatoarelor sau natural cu ajutorul gainilor, curcilor sau a paunitelor. Perioada de incubatie teoretica este de 28 de zile, dar de cele mai multe ori puii eclozeaza dupa 27 de zile.
Paunitele sunt closti foarte bune si au o deosebita grija fata de pui, timp de pana la 6-8 luni. Rezistenta puilor mici este foarte scazuta dar cresc foarte repede.
Puii pot fi crescuti cu ajutorul clostilor sau fara, in incaperi corespunzatoare, la sol sau chiar in baterii speciale pe varste sau marimi. Puii cresc relativ repede in primele luni, ajungand ca la 1 an sau chiar mai repede sa aiba talia adultilor, urmand sa se dezvolte complet si sa ia in greutate pana la 18-20 luni.
Pentru cineva dispus sa investeasca aproximativ 20.000 de euro, afacerea ”Paunul” se prezinta ca fiind destul de profitabila. Practic, cu acesti bani, puteti achizitiona patru familii de pauni adulte (o familie -un mascul si patru femele). Mai aveti nevoie de un spatiu ingradit si amenajat (paunilor le place sa stea in copaci) de minimum 64 de metri patrati.
Un calcul “al hartiei” arata ca daca mergeti pe ideea valorificarii oualor, la sfarsitul unui an, puteti inregistra un profit mediu net de aproximativ 10.000 de euro. Avantajul acestei alegerii este ca nu aveti probleme cu cresterea si supravegherea puilor.
In acest caz, in maximum doi ani va puteti amortiza investitia. Daca demarati afacerea in ideea valorificarii puilor cu varsta cuprinsa intre unu si doi ani, inregistrati un maxim de profit. Concret, daca totul merge bine, aveti mari sanse sa obtineti un profit annual mediu net, de aproximativ 35.000 de euro.
Populatiile care exista la ora actuala in Romania prezinta cinci varietati de culoare: paunul comun albastru; paunul cu aripi negre; paunul alb; paunul cu gatul verde; paunul baltat.
Paunul comun albastru
Culoarea penajului la mascul este albastra, iar pe gat si pe partea interioara a pieptului este albastrui cu luciu metalic verzui. Culoarea de pe cap este tot albastra, avand luciri aurii. Restul pieptului este de culoare neagra. Culoarea penajului spinarii este albastru puternic si se modifica pe partile laterale in nuante verde albastrui cu chenar negru. Penajul aripilor si al umerilor este bruna ruginie, dungat cu negru si cu luciu verzui metalic. Penajul cozii este maro-cenusiu si este acoperit de coada evantai. Penajul la coada evantai are inspre varf formatiuni numite "ochi" de culoare verde cu reflexe aurii spre exterior si albastru inchis in centrul ochiului. Culoarea penajului la femela este mai putin frumos ca la mascul, predominand nuantele maro-cenusii.
Paunul cu aripi negre
Este o varietate intalnita foarte rar in tara noastra si difera de paunul de culoare albastra prin aceia ca umerii si aripile sunt negre. Penele au in cadrul marginal nuante verzuie albastra, cu luciu metalic.
Paunul alb
Paunul alb are culoarea de fond al penajului alba mata, fond pe care se observa desenele de la paunul albastru, respectiv cercuri marginale de nuanta de un alb stralucitor. Restul coloritului este asemanator cu paunul albastru. Rezistenta organismului acestei varietati este mult mai scazuta la intemperii.
Paunul cu gatul verde
Paunul cu gatul verde difera de paunul comun, doar prin coloritul verde cu luciu metalic al penelor de pe gat. Spre deosebire de paunul albastru nuantele de luciu verzui aurii sunt mult mai puternice.
Paunul baltat
Este rezultatul imperechierilor realizate intre varietatile de culoare albastra si alba. Acesti produsi prezinta penajul de aspect baltat cu alb care este clar deliminat si uniform repartizat, facandui mai apreciati de catre crescatori.
Norme de ingrijire
Climatul din adapost si sistemul de crestere a puilor de paun este identic cu cel pentru cresterea curcilor. Pana la 12-14 luni nu se observa vreo deosebire intre femela si masculi. Dupa varsta de 16 luni incepe se se formeze la masculi coada evantai, iar penajul complet se realizeaza la varsta de 24-26 luni. Frumusetea deplina a penajului se realizeaza la 4-5 ani.
Maturitatea sexuala este atinsa la 3 ani de catre masculi si la 2 ani de catre femele. Raportul optim intre sexe este de un mascul la cinci femele.
Hranirea puilor de paun
Puii de paun au nevoie de proteina de origine vegetalaun timp indelungat (oua fierte si branza proaspata de vaca).In perioada de formarea a menajului se introduce in ratie mici cantitati de seminte oleioase. Pui de adulti consuma amestecuri de cereale intregi ca si cei de curca. Totusi, este bine ca zilnic, sa fie administrate un tain, sub forma umeda, format dint-un amestec de concentrate macinate.
Concluzia ? Nu la orice casa si in nici un caz oricarui temperament i se potriveste un paun. Aviz amatorilor!
Sa trecem acum la cunostintele indispensabile oricarei persoane care doreste sa se ocupe de cresterea paunilor. In mare parte informatiile referitoare la incubatul oulor, scoaterea si intretinerea puilor in baterii speciale se aseamana cu cele prezentate in cazul prepelitelor. Din acest motiv va rugam sa revizualizati articolele deja tratate. In continuare sa analizam particularitati in cresterea paunilor, indiferent de specie:
*
pasari iubitoare de calm, armonie, afectiune, atentie si spatiu;
*
au nevoie de un adapost bun toamna si iarna;
* femelele isi incep perioada de ouat primavara;
* nu adapostiti puanii in acelasi spatiu cu alte pasari;
* au nevoie regulat de apa curata si mancare adecvata, bogata in proteine;
* spatiul inchis in care locuiesc trebuie sa fie cat mai curat, altfel veti avea probleme incepand de la oua si pana la adulti!
* perioada de incubatie o oualor este de 28 de zile;
* dupa o anumita perioada bateriile devin neincapatoare si incomode, astfel puii sunt mutati intr-un spatiu mai larg, bine protejat de pradatori, frig, vand si umezeala;
* dezvoltarea cozilor dureaza circa 2-3 ani, iar acestea pot ajunge la 1.82 m lungime (asadar atentie la spatiu de cazare);
* paunita nu se imperecheaza pana in treilea an de viata, sunt foarte bune mame si se lasa greu impresionate in timpul imperecherii;
* aveti grija de unde cumparati oua si pasari!
* in cazul aveti probleme grave cu pasarile dumneavoastra consultati un medic veterinar;
sursa:www.asociatiaornitologica.ro
CLOCIREA OUALOR LA FAZANI
Ouăle de fazan se clocesc într-un interval de 24-25 de zile, cu excepţia raselor la care perioada de incubaţie este de 27-28 de zile. Înainte de a fi introduse în incubator, ouăle se vor lăsa 24 de ore, după transport, pentru a se „odihni”.
Clocirea artificială
În clocitorile fermelor de fazani se folosesc incubatoare automate universale. Pentru nevoile crescătorilor amatori de păsări se produc diferite sisteme de incubatoare plate, cu o capacitate de 100-1000 de ouă, cu indicatori tehnici foarte buni.
În incubatorul cilindric, ouăle sunt puse în câte 4 serii, la intervale de câte 5 zile. Temperatura se menţine constant la 37,8 grade iar umiditatea relativă la 52-56%. În cazul alimentării cu prima şi cea de-a doua serie, porţile de ventilaţie sunt deschise la jumătate, iar după introducerea şi celei de-a 3-a şi a 4-a serii sau când incubatorul este plin, se deschid în totalitate. Umiditatea relativă se menţine prin vaporizarea apei din tăvi şi prin deschiderea gurilor de ventilaţie.
Ouăle se întorc la fiecare 2-4 ore, până în ziua a 21-a. prima examinare de control se realizează în cea de-a 7-a zi, iar cea de-a 2-a, în a 21-a zi. Timp de 5-6 ore temperatura este ridicată la 39,5 grade, iar umiditatea relativă se menţine la 65-70%. În timpul clocirii, temperatura poate fi mărită până la 40 de grade Celsius.
În ultimele zile ale incubaţiei se intensifică schimbul de proteine al embrionilor iar temperatura lor creşte. Pentru a nu se încălzi prea tare, zilnic, de preferinţă dimineaţa, ouăle sunt stropite cu apă de băut, fiartă şi filtrată, cu o temperatură de 38 grade.
În fiecare dimineaţă, se va lăsa uşa incubatorului deschisă 5 minute, apoi progresiv până la 15 minute după 15 zile.
Incubatoarele plate sunt construite cu diferite sisteme de încălzire. Unele au sisteme de încălzire dispuse deasupra ouălor şi, drept rezultat, ouăle care sunt în zona centrală, în imediata apropiere a acestor sisteme de încălzire, se încălzesc mai mult, în comparaţie cu cele aflate pe margine. Acest inconvenient este înlăturat prin mutarea periodică a ouălor.
Alte incubatoare au sisteme de încălzire a vasului cu apă iar umezit şi încălzit are temperatura necesară în întreaga cameră de clocire. La început este menţinută temperatura de 37,5 grade, iar în ultimele 4 zile ea urcă la 39 grade. Umiditatea relativă a aerului este de 60%, iar în ultimele zile de creştere până la 70-80%. Răcirea se realizează la fel ca în cazul incubatoarelor circulare.
Ouăle din incubatoarele plate se întorc din cea de-a 3-a zi până la ieşirea puilor, la fiecare 8 ore sau de 3 ori pe zi.
Incubatoarele plate cu un volum mai mic reacţionează la temperatura din cameră, care trebuie să fie menţinută la o valoare relativ egală. Camerele în care sunt aşezate trebuie să fie aerisite mai des şi la un interval mai scurt de timp. În incubatoarele mai mici mai lipsesc aparatele pentru măsurarea umidităţii, iar clocirea se controlează prin măsurarea temperaturii aerului în camera de clocire.
După ieşirea din ouă şi uscare, puii de fazani sunt aşezaţi într-o baterie de cuşti. Dacă se foloseşte o lampă cu infraroşii, aceasta se ridică la 40 cm deasupra puilor, iar ulterior la 60 cm.
În cazul creşterii naturale, ouăle se clocesc direct pe pământ, unde se răcoresc şi absorb umiditatea necesară pentru dezvoltarea normală a embrionilor.
Întârzierea ecloziunii se datorează temperaturii scăzute din incubator sau eclozionator, a calităţii scăzute a ouălor (vechi). Dacă temperatura este prea ridicată, ecloziunea întârzie, creşte concentraţia de dioxid de carbon, puii vor avea abdomen mare şi murdari de conţinutul oului.
Ecloziunea prematură este datorată temperaturii prea ridicată în eclozionator. Apar pui de talie mică, cu embrion uscat.
Dacă avem exces de aerisire, rezultând o umiditate scăzută în eclozionator, coaja oului se sfărâmă uşor, membrana devine elastică, de consistenţa cauciucului, şi puiul moare asfixiat.
Dacă avem umiditate prea scăzută în eclozionator coroborată cu ouă vechi sau păstrate incorect, aerisire insuficientă sau supraîncălzirii camerei de ecloziune, exces de umiditate în incubator, puii cresc foarte mari şi nu pot ieşi din ou, murind sufocaţi. Aceasta se mai datorează şi oscilaţiilor de temperatură şi în mod special supraîncălzirii în primei săptămâni a incubatorului, incubaţiei la o temperatură foarte scăzută sau foarte ridicată.
Embrionii mor în ou, datorită excesului de temperatură în incubator în timpul primelor 15 zile, neîntoarcerii ouălor deloc sau neregulat.
Temperatura foarte ridicată în incubator produce hemoragii şi moartea embrionilor în special între a 3-a ţi a 15-a zi de incubaţie. Temperatura prea ridicată în eclozionator în timpul zvântării puilor îi face foarte nervoşi.
Clocirea naturală
Multe rase de fazani nu clocesc ouăle atunci când sunt crescuţi în mediul artificial sau atunci când volierele sunt strâmte. De aceea, crescătorii de fazani preferă să folosească găini sau curci pentru clocirea ouălor de fazani. Sunt preferate găinile care sunt mai liniştite şi nu ciupesc ouăle de fazan. Cloştile trebuie mai întâi deparazitate pentru a se obţine pui sănătoşi şi cu o vitalitate crescută.
Clocirea ouălor de fazan se deosebeşte de clocirea altor păsări de curte. Embrionii se dezvoltă normal numai atunci când au o umiditate suficientă şi solul este răcit. Dacă în cuibar există fân sau paie, care împiedică ouăle să atingă pământul, rezultatele clocirii sunt proaste – fie embrionii mor, fie puii se nasc morţi.
Crescătorii de fazani trebuie să aleagă locul de cuibar într-o poiană cu iarbă, dacă se poate într-o depresiune naturală. Alături de cuibar se pune nişte fân, muşchi sau frunziş, care trebuie să aibă întotdeauna contact cu pământul iar atunci când se usucă, trebuie stropite cu apă rece.
Înainte de a fi pusă pe ouă, cloşca trebuie obişnuită să clocească. Ea este pusă pe nişte ouă încălzite, seara, după ce a fost hrănită şi a băut apă, într-o cameră întunecată, în decurs de două până la trei zile. Dacă ea rămâne aşezată peste aceste ouă, ele trebuie schimbate cu cele de fazan. Sub găinuşe se pun zece ouă, sub găini câte 15 ouă iar sub curci 25 de ouă. Cloştile se ridică în fiecare seară de pe ouă, pentru a fi hrănite cu furaje din cereale. Furajele cu multă apă nu sunt indicate deoarece pot provoca colici şi alte deranjamente ale stomacului. La început, cloştile sunt ridicate de pe ouă pentru o perioadă scurtă – în prima săptămână pentru maxim 10 minute, în cea de-a 2-a săptămână pentru un sfert de oră, iar ultimele zile pentru 20 de minute. Astfel, ouăle se răcoresc iar cloşca se poate hrăni şi adăpa. Unii crescători de fazani consideră că prin atingerea pământului ouăle se răcoresc suficient şi de aceea ridică cloşca de pe cuib o dată la 2 zile. În cea de-a 23-a zi, puii de fazan încep să dea semne de viaţă şi ies din ouă în următoarele 2 zile. Pentru uşurarea ieşirii puilor din ouă, acestea sunt stropite, din cea de-a 18-a zi, cu apă de băut fiartă, care o temperatură de 39-40 grade. După ce puii au ieşit din ouă, cuibul este curăţat de coji iar cloşca şi puii sunt lăsaţi în locul unde vor fi crescuţi.
sursa:fazanibizz.tripod.com
Clocirea artificială
În clocitorile fermelor de fazani se folosesc incubatoare automate universale. Pentru nevoile crescătorilor amatori de păsări se produc diferite sisteme de incubatoare plate, cu o capacitate de 100-1000 de ouă, cu indicatori tehnici foarte buni.
În incubatorul cilindric, ouăle sunt puse în câte 4 serii, la intervale de câte 5 zile. Temperatura se menţine constant la 37,8 grade iar umiditatea relativă la 52-56%. În cazul alimentării cu prima şi cea de-a doua serie, porţile de ventilaţie sunt deschise la jumătate, iar după introducerea şi celei de-a 3-a şi a 4-a serii sau când incubatorul este plin, se deschid în totalitate. Umiditatea relativă se menţine prin vaporizarea apei din tăvi şi prin deschiderea gurilor de ventilaţie.
Ouăle se întorc la fiecare 2-4 ore, până în ziua a 21-a. prima examinare de control se realizează în cea de-a 7-a zi, iar cea de-a 2-a, în a 21-a zi. Timp de 5-6 ore temperatura este ridicată la 39,5 grade, iar umiditatea relativă se menţine la 65-70%. În timpul clocirii, temperatura poate fi mărită până la 40 de grade Celsius.
În ultimele zile ale incubaţiei se intensifică schimbul de proteine al embrionilor iar temperatura lor creşte. Pentru a nu se încălzi prea tare, zilnic, de preferinţă dimineaţa, ouăle sunt stropite cu apă de băut, fiartă şi filtrată, cu o temperatură de 38 grade.
În fiecare dimineaţă, se va lăsa uşa incubatorului deschisă 5 minute, apoi progresiv până la 15 minute după 15 zile.
Incubatoarele plate sunt construite cu diferite sisteme de încălzire. Unele au sisteme de încălzire dispuse deasupra ouălor şi, drept rezultat, ouăle care sunt în zona centrală, în imediata apropiere a acestor sisteme de încălzire, se încălzesc mai mult, în comparaţie cu cele aflate pe margine. Acest inconvenient este înlăturat prin mutarea periodică a ouălor.
Alte incubatoare au sisteme de încălzire a vasului cu apă iar umezit şi încălzit are temperatura necesară în întreaga cameră de clocire. La început este menţinută temperatura de 37,5 grade, iar în ultimele 4 zile ea urcă la 39 grade. Umiditatea relativă a aerului este de 60%, iar în ultimele zile de creştere până la 70-80%. Răcirea se realizează la fel ca în cazul incubatoarelor circulare.
Ouăle din incubatoarele plate se întorc din cea de-a 3-a zi până la ieşirea puilor, la fiecare 8 ore sau de 3 ori pe zi.
Incubatoarele plate cu un volum mai mic reacţionează la temperatura din cameră, care trebuie să fie menţinută la o valoare relativ egală. Camerele în care sunt aşezate trebuie să fie aerisite mai des şi la un interval mai scurt de timp. În incubatoarele mai mici mai lipsesc aparatele pentru măsurarea umidităţii, iar clocirea se controlează prin măsurarea temperaturii aerului în camera de clocire.
După ieşirea din ouă şi uscare, puii de fazani sunt aşezaţi într-o baterie de cuşti. Dacă se foloseşte o lampă cu infraroşii, aceasta se ridică la 40 cm deasupra puilor, iar ulterior la 60 cm.
În cazul creşterii naturale, ouăle se clocesc direct pe pământ, unde se răcoresc şi absorb umiditatea necesară pentru dezvoltarea normală a embrionilor.
Întârzierea ecloziunii se datorează temperaturii scăzute din incubator sau eclozionator, a calităţii scăzute a ouălor (vechi). Dacă temperatura este prea ridicată, ecloziunea întârzie, creşte concentraţia de dioxid de carbon, puii vor avea abdomen mare şi murdari de conţinutul oului.
Ecloziunea prematură este datorată temperaturii prea ridicată în eclozionator. Apar pui de talie mică, cu embrion uscat.
Dacă avem exces de aerisire, rezultând o umiditate scăzută în eclozionator, coaja oului se sfărâmă uşor, membrana devine elastică, de consistenţa cauciucului, şi puiul moare asfixiat.
Dacă avem umiditate prea scăzută în eclozionator coroborată cu ouă vechi sau păstrate incorect, aerisire insuficientă sau supraîncălzirii camerei de ecloziune, exces de umiditate în incubator, puii cresc foarte mari şi nu pot ieşi din ou, murind sufocaţi. Aceasta se mai datorează şi oscilaţiilor de temperatură şi în mod special supraîncălzirii în primei săptămâni a incubatorului, incubaţiei la o temperatură foarte scăzută sau foarte ridicată.
Embrionii mor în ou, datorită excesului de temperatură în incubator în timpul primelor 15 zile, neîntoarcerii ouălor deloc sau neregulat.
Temperatura foarte ridicată în incubator produce hemoragii şi moartea embrionilor în special între a 3-a ţi a 15-a zi de incubaţie. Temperatura prea ridicată în eclozionator în timpul zvântării puilor îi face foarte nervoşi.
Clocirea naturală
Multe rase de fazani nu clocesc ouăle atunci când sunt crescuţi în mediul artificial sau atunci când volierele sunt strâmte. De aceea, crescătorii de fazani preferă să folosească găini sau curci pentru clocirea ouălor de fazani. Sunt preferate găinile care sunt mai liniştite şi nu ciupesc ouăle de fazan. Cloştile trebuie mai întâi deparazitate pentru a se obţine pui sănătoşi şi cu o vitalitate crescută.
Clocirea ouălor de fazan se deosebeşte de clocirea altor păsări de curte. Embrionii se dezvoltă normal numai atunci când au o umiditate suficientă şi solul este răcit. Dacă în cuibar există fân sau paie, care împiedică ouăle să atingă pământul, rezultatele clocirii sunt proaste – fie embrionii mor, fie puii se nasc morţi.
Crescătorii de fazani trebuie să aleagă locul de cuibar într-o poiană cu iarbă, dacă se poate într-o depresiune naturală. Alături de cuibar se pune nişte fân, muşchi sau frunziş, care trebuie să aibă întotdeauna contact cu pământul iar atunci când se usucă, trebuie stropite cu apă rece.
Înainte de a fi pusă pe ouă, cloşca trebuie obişnuită să clocească. Ea este pusă pe nişte ouă încălzite, seara, după ce a fost hrănită şi a băut apă, într-o cameră întunecată, în decurs de două până la trei zile. Dacă ea rămâne aşezată peste aceste ouă, ele trebuie schimbate cu cele de fazan. Sub găinuşe se pun zece ouă, sub găini câte 15 ouă iar sub curci 25 de ouă. Cloştile se ridică în fiecare seară de pe ouă, pentru a fi hrănite cu furaje din cereale. Furajele cu multă apă nu sunt indicate deoarece pot provoca colici şi alte deranjamente ale stomacului. La început, cloştile sunt ridicate de pe ouă pentru o perioadă scurtă – în prima săptămână pentru maxim 10 minute, în cea de-a 2-a săptămână pentru un sfert de oră, iar ultimele zile pentru 20 de minute. Astfel, ouăle se răcoresc iar cloşca se poate hrăni şi adăpa. Unii crescători de fazani consideră că prin atingerea pământului ouăle se răcoresc suficient şi de aceea ridică cloşca de pe cuib o dată la 2 zile. În cea de-a 23-a zi, puii de fazan încep să dea semne de viaţă şi ies din ouă în următoarele 2 zile. Pentru uşurarea ieşirii puilor din ouă, acestea sunt stropite, din cea de-a 18-a zi, cu apă de băut fiartă, care o temperatură de 39-40 grade. După ce puii au ieşit din ouă, cuibul este curăţat de coji iar cloşca şi puii sunt lăsaţi în locul unde vor fi crescuţi.
sursa:fazanibizz.tripod.com
duminică, 20 februarie 2011
Oul
Oul reprezintă o sursă perfect echilibrată de proteină şi grăsimi uşor digestibile. În plus, oul este o sursă importantă de energie şi de nutrienţi.
Proteinele din ou sunt bogate în aminoacizi esenţiali şi, din această cauză, oul a fost ales ca aliment standard al eficacităţii proteinei de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).
Oul este unul dintre cele mai hrănitoare alimente. Un ou cu masa de 50g are o valoare energetică de 90-100 calorii, echivalentă, ca valoarea nutritivă, cu aproximativ 150g lapte, 40g carne sau 20g brânză uscată. Digestibilitatea oului este foarte ridicată: 97% pentru albuş şi 100% pentru gălbenuş.
Alături de lapte, oul reprezintă alimentul cel mai bogat în fosfor asimilabil – nutrient fundamental pentru copii. Gălbenuşul este bogat în fier, un ou asigurând aproximativ 30% din necesarul zilnic de fier.
Oul are un potenţial nutritiv foarte mare, el conţinând trofinele esenţiale pentru o alimentaţie echilibrată. Protidele oului au o mare valoare biologică, având cel mai echilibrat conţinut de aminoacizi esenţiali. De asemenea, oul este o sursă importantă de fosfor lecitinic, fier bine asimilabil, calciu, precum şi de numeroase vitamine. Grăsimile din ouă, valoroase din punct de vedere biologic, asociate cu lecitină şi cefalină, constituie tonifianţi apreciaţi pentru activitatea nervoasă superioară.
Structura şi compoziţia chimică a oului
Oul este format din trei părţi distincte: coajă, albuş şi gălbenuş. Raportul procentual între ele variază în funcţie de caracteristicile păsărilor de la care provin ouăle şi este în medie:
Coajă: 10-12%;
Albuşul: 58-60%;
Gălbenuşul: 29-31%.
1. Coaja sau cochilia constituie învelişul exterior al părţilor comestibile ale oului.
Culoarea ei variază de la alb până la brun-roşcată cu intensitate diferită, în funcţie de rasă sau hibrid. Suprafaţa cojii este acoperită cu o peliculă subţire denumită cuticulă; ea are un rol protector, împiedicând evaporarea lichidelor din interiorul oului şi totodată pătrunderea murdăriei şi microbilor în ou.
ATENŢIE!!! Prin distrugerea cuticulei, în urma spălării sau frecării cojii cu materiale aspre, se favorizează alterarea ouălor prin pătrunderea germenilor microbieni în interiorul său.
2. Albuşul: este un lichid gelatinos, vâscos, de culoare albă, cu o densitate medie de 1,042. Este format din 4 straturi de consistenţă diferită, cel dinspre gălbenuş fiind cel mai dens.
Compoziţia chimică medie a albuşului este:
Apă 85%;
Protide 12,7%;
Grăsime 0,3%;
Substanţe organice neazotoase - 0,7%;
Săruri minerale 0,6%.
Albuşul conţine mai multe feluri de albumine, solubile în apă, care se coagulează la 50-60°C. Printre albumine: ovoalbumina (80%) şi ovoglobulina, în a căror structură intră aminoacizii. În compoziţia oului intră şi mai mulţi fermenţi, dintre care cel mai important este lizozima, care are rol bactericid şi ajută la păstrarea ouălor.
3. Gălbenuşul: se prezintă ca un corp sferic, a cărui culoare variază de la galben deschis sau închis pană la galben roşiatic sau portocaliu închis în funcţie de alimentaţia păsărilor.
Gălbenuşul este format dintr-o emulsie densă de globule foarte mici, bogate în grăsime, învelită la exterior cu o membrană numită membrană vitelină. Gălbenuşul este format din două părţi: prima reprezintă discul germinativ, adică punctul mic şi albicios de pe suprafaţa gălbenuşului care adăposteşte ovula.
Discul germinativ are o dimensiune de cca 2-3 mm, el se continuă spre centrul gălbenuşului cu straturi concentrice de culoare mai deschisă decât restul gălbenuşului şi care se numeşte latebră. Discul germinativ împreună cu latebra formează vitelusul formativ, locul unde se formează embrionul, dacă oul este fecundat. Restul gălbenuşului, a doua parte, constituie rezerva de hrană a embrionului la începutul dezvoltării lui şi de aceea se numeşte vitelus nutritiv.
Fiind bogat în grăsimi (lipide, lecitină, colesterol) care sunt mai uşoare decât albuminele, gălbenuşul este mai uşor (mai puţin consistent) decât albuşul. De aceea, când oul este ţinut culcat mai mult timp în aceeaşi poziţie, gălbenuşul se ridică treptat în partea de sus a oului şi se lipeşte de coaja oului, favorizând pătrunderea germenilor patogeni în interiorul oului, producând alterarea lui.
La oul proaspăt, gălbenuşul este ţinut în centrul oului cu ajutorul şalazelor.
Gălbenuşul conţine:
Apă 51%;
Proteine 16%;
Lipide 31%;
Săruri minerale 1,1% (sub formă de fosfor; fier; magneziu; potasiu; calciu);
O cantitate importantă de vitamine (A; B1; B2; D; E), enzime şi substanţe colorante (xantofilă).
Structura oului:
Cuticula;
Coaja;
Porii cojii;
Membrana cochilieră internă;
Camera de aer;
Membrana cochilieră externă;
Şalaze;
Stratul extern de albuş fluid;
Stratul de albuş dens;
Stratul intern de albuş fluid;
Stratul intern de albuş dens;
Membrana vitelina;
Disc germinativ;
Vitelus alb cu latebră în centru;
Vitelus galben.
sursa:desprepui.ro
Proteinele din ou sunt bogate în aminoacizi esenţiali şi, din această cauză, oul a fost ales ca aliment standard al eficacităţii proteinei de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).
Oul este unul dintre cele mai hrănitoare alimente. Un ou cu masa de 50g are o valoare energetică de 90-100 calorii, echivalentă, ca valoarea nutritivă, cu aproximativ 150g lapte, 40g carne sau 20g brânză uscată. Digestibilitatea oului este foarte ridicată: 97% pentru albuş şi 100% pentru gălbenuş.
Alături de lapte, oul reprezintă alimentul cel mai bogat în fosfor asimilabil – nutrient fundamental pentru copii. Gălbenuşul este bogat în fier, un ou asigurând aproximativ 30% din necesarul zilnic de fier.
Oul are un potenţial nutritiv foarte mare, el conţinând trofinele esenţiale pentru o alimentaţie echilibrată. Protidele oului au o mare valoare biologică, având cel mai echilibrat conţinut de aminoacizi esenţiali. De asemenea, oul este o sursă importantă de fosfor lecitinic, fier bine asimilabil, calciu, precum şi de numeroase vitamine. Grăsimile din ouă, valoroase din punct de vedere biologic, asociate cu lecitină şi cefalină, constituie tonifianţi apreciaţi pentru activitatea nervoasă superioară.
Structura şi compoziţia chimică a oului
Oul este format din trei părţi distincte: coajă, albuş şi gălbenuş. Raportul procentual între ele variază în funcţie de caracteristicile păsărilor de la care provin ouăle şi este în medie:
Coajă: 10-12%;
Albuşul: 58-60%;
Gălbenuşul: 29-31%.
1. Coaja sau cochilia constituie învelişul exterior al părţilor comestibile ale oului.
Culoarea ei variază de la alb până la brun-roşcată cu intensitate diferită, în funcţie de rasă sau hibrid. Suprafaţa cojii este acoperită cu o peliculă subţire denumită cuticulă; ea are un rol protector, împiedicând evaporarea lichidelor din interiorul oului şi totodată pătrunderea murdăriei şi microbilor în ou.
ATENŢIE!!! Prin distrugerea cuticulei, în urma spălării sau frecării cojii cu materiale aspre, se favorizează alterarea ouălor prin pătrunderea germenilor microbieni în interiorul său.
2. Albuşul: este un lichid gelatinos, vâscos, de culoare albă, cu o densitate medie de 1,042. Este format din 4 straturi de consistenţă diferită, cel dinspre gălbenuş fiind cel mai dens.
Compoziţia chimică medie a albuşului este:
Apă 85%;
Protide 12,7%;
Grăsime 0,3%;
Substanţe organice neazotoase - 0,7%;
Săruri minerale 0,6%.
Albuşul conţine mai multe feluri de albumine, solubile în apă, care se coagulează la 50-60°C. Printre albumine: ovoalbumina (80%) şi ovoglobulina, în a căror structură intră aminoacizii. În compoziţia oului intră şi mai mulţi fermenţi, dintre care cel mai important este lizozima, care are rol bactericid şi ajută la păstrarea ouălor.
3. Gălbenuşul: se prezintă ca un corp sferic, a cărui culoare variază de la galben deschis sau închis pană la galben roşiatic sau portocaliu închis în funcţie de alimentaţia păsărilor.
Gălbenuşul este format dintr-o emulsie densă de globule foarte mici, bogate în grăsime, învelită la exterior cu o membrană numită membrană vitelină. Gălbenuşul este format din două părţi: prima reprezintă discul germinativ, adică punctul mic şi albicios de pe suprafaţa gălbenuşului care adăposteşte ovula.
Discul germinativ are o dimensiune de cca 2-3 mm, el se continuă spre centrul gălbenuşului cu straturi concentrice de culoare mai deschisă decât restul gălbenuşului şi care se numeşte latebră. Discul germinativ împreună cu latebra formează vitelusul formativ, locul unde se formează embrionul, dacă oul este fecundat. Restul gălbenuşului, a doua parte, constituie rezerva de hrană a embrionului la începutul dezvoltării lui şi de aceea se numeşte vitelus nutritiv.
Fiind bogat în grăsimi (lipide, lecitină, colesterol) care sunt mai uşoare decât albuminele, gălbenuşul este mai uşor (mai puţin consistent) decât albuşul. De aceea, când oul este ţinut culcat mai mult timp în aceeaşi poziţie, gălbenuşul se ridică treptat în partea de sus a oului şi se lipeşte de coaja oului, favorizând pătrunderea germenilor patogeni în interiorul oului, producând alterarea lui.
La oul proaspăt, gălbenuşul este ţinut în centrul oului cu ajutorul şalazelor.
Gălbenuşul conţine:
Apă 51%;
Proteine 16%;
Lipide 31%;
Săruri minerale 1,1% (sub formă de fosfor; fier; magneziu; potasiu; calciu);
O cantitate importantă de vitamine (A; B1; B2; D; E), enzime şi substanţe colorante (xantofilă).
Structura oului:
Cuticula;
Coaja;
Porii cojii;
Membrana cochilieră internă;
Camera de aer;
Membrana cochilieră externă;
Şalaze;
Stratul extern de albuş fluid;
Stratul de albuş dens;
Stratul intern de albuş fluid;
Stratul intern de albuş dens;
Membrana vitelina;
Disc germinativ;
Vitelus alb cu latebră în centru;
Vitelus galben.
sursa:desprepui.ro
Crescatoria de gaste si rate
Cu toate că gâştele sunt considerate cele mai inteligente păsări de curte şi creşterea lor nu este foarte costisitoare, în ţara noastră nu putem vorbi, cel puţin în prezent, de mari ferme numai de gâşte. Aceasta, pe de o parte, şi datorită cererii relativ reduse a carne de gâscă care, cu excepţia perioadelor de sărbătoare, este mai puţin cerută de consumatori. Pe de altă parte, gâştele sunt ceva mai pretenţioase, dacă ne gândim la numărul foarte mic de oua care le depun.
Având în vedere aspectele subliniate, marile ferme din vest merg pe o combinaţie între ferma de gâşte cu cea de raţe. În Franţa, spre exemplu, există peste 1000 de ferme de gâşte şi raţe, fiecare producând peste 5000 de capete anual.
Dotări fermă de gâşte şi raţe
- Staţie de reproducere
- Incubatoare
- Sector amenajat pentru îngrăşare
- Abator cu cameră frigorifică
- Agregat electric de rezervă
- Parc de maşini
- Sector de salubrizare
În afară de producţia de carne, în măsura în care ferma este utilată corespunzător, aceasta devine şi un important producător de pene şi puf pentru plapume şi perne.
Cu titlu de exemplu, amintim că pentru o producţie lunară de 5000 de raţe, trebuie achiziţionate cca. 45 tone furaje.
Creşterea gâştelor şi raţelor este rentabilă cu cât costurile sunt mai mici. Deosebit de rentabile sunt fermele mici, care au nevoie de forţă de muncă redusă. Păşunile nefolosite sau luncile sunt potrivite acestui tip de ferme, gâştele şi raţele găsind în astfel de locuri multă hrană naturală şi astfel se reduc foarte mult costurile de furajare.
Rase pentru carne şi puf
Rasele de gâşte pentru carne cele mai căutate sunt: EMDEN, POMERANIA, GÂSCA DE TOULUSE, DIEPHOLZ.
Rasele de raţe pentru carne şi pene sunt: PEKIN, PEKIN JUMBO, ROUEN, BLUE SUEDEZĂ.
sursa:afaceriagricole.ro
Având în vedere aspectele subliniate, marile ferme din vest merg pe o combinaţie între ferma de gâşte cu cea de raţe. În Franţa, spre exemplu, există peste 1000 de ferme de gâşte şi raţe, fiecare producând peste 5000 de capete anual.
Dotări fermă de gâşte şi raţe
- Staţie de reproducere
- Incubatoare
- Sector amenajat pentru îngrăşare
- Abator cu cameră frigorifică
- Agregat electric de rezervă
- Parc de maşini
- Sector de salubrizare
În afară de producţia de carne, în măsura în care ferma este utilată corespunzător, aceasta devine şi un important producător de pene şi puf pentru plapume şi perne.
Cu titlu de exemplu, amintim că pentru o producţie lunară de 5000 de raţe, trebuie achiziţionate cca. 45 tone furaje.
Creşterea gâştelor şi raţelor este rentabilă cu cât costurile sunt mai mici. Deosebit de rentabile sunt fermele mici, care au nevoie de forţă de muncă redusă. Păşunile nefolosite sau luncile sunt potrivite acestui tip de ferme, gâştele şi raţele găsind în astfel de locuri multă hrană naturală şi astfel se reduc foarte mult costurile de furajare.
Rase pentru carne şi puf
Rasele de gâşte pentru carne cele mai căutate sunt: EMDEN, POMERANIA, GÂSCA DE TOULUSE, DIEPHOLZ.
Rasele de raţe pentru carne şi pene sunt: PEKIN, PEKIN JUMBO, ROUEN, BLUE SUEDEZĂ.
sursa:afaceriagricole.ro
Gasca cehoslovaca alba
Aspectul exterior
O rasă de gâşte din categoria celor uşoare este şi gâsca cehoslovacă albă, cunoscută şi ca Gâsca de Boemia. Ciocul şi labele acestei rase de gâşte sunt de culoare portocalie.
Greutatea corpului
Greutatea corporală este aproximativ aceeaşi ca în cazul gâştei chinezeşti, masculul ajungând, în medie, până la cca. 5 kg, iar femela până la 4 kg.
Productivitatea
Această rasă are o productivitate bună de ouă, având în vedere specia Anser anser din care face parte, media fiind de cca. 45 de ouă/sezon.
Media greutăţii unui ou este de cca. 140 g.
Este mai puţin folosită ca atare în fermele specializate în producţia de carne, însă se foloseşte cu succes în crearea de hibrizi comerciali.
sursa:afaceriagricole.ro
O rasă de gâşte din categoria celor uşoare este şi gâsca cehoslovacă albă, cunoscută şi ca Gâsca de Boemia. Ciocul şi labele acestei rase de gâşte sunt de culoare portocalie.
Greutatea corpului
Greutatea corporală este aproximativ aceeaşi ca în cazul gâştei chinezeşti, masculul ajungând, în medie, până la cca. 5 kg, iar femela până la 4 kg.
Productivitatea
Această rasă are o productivitate bună de ouă, având în vedere specia Anser anser din care face parte, media fiind de cca. 45 de ouă/sezon.
Media greutăţii unui ou este de cca. 140 g.
Este mai puţin folosită ca atare în fermele specializate în producţia de carne, însă se foloseşte cu succes în crearea de hibrizi comerciali.
sursa:afaceriagricole.ro
Rasele de păsări din România – parte componentă a patrimoniului genetic naţional avicol
Resursele genetice animale sunt dintre cele mai valoroase şi importante bogăţii ale ţărilor care le posedă. Speciile, rasele şi liniile de animale cu un potenţial genetic valoros trebuie să-şi aducă o contribuţie importantă pentru realizarea poducţiei agricole şi alimentaţie.
Pornind de la principiul că „ fiecare specie, rasă, varietate şi linie atât din regnul animal cât şi din cel vegetal este la fel de importantă din punct de vedere genetic, indiferent de importanţa sa economică la un moment dat”, oamenii de ştiinţă din domeniul geneticii aviare, prezenţi la Conferinţa Mondială de la Bolognia, au lansat în anul 1964 primul apel către toate guvernele lumii, pentru a lua măsuri în sensul prezervării diversităţii genetice în acest domeniu, de a organiza colecţii genetice naţionale, regionale şi chiar continentale, sub supravegherea Asociaţiei Mondiale de Avicultură (W.P.S.A.).
Luând cunoştinţă de acest apel, Dr. Ing. Stan Ţârlea a organizat în anii 1966 – 1967, în cadrul Întreprinderii Avicole de Stat Constanţa, la Mamaia Sat şi ulterior la Moşneni, prima colecţie genetică de galinaceae la nivel naţional – Genoteca Avicolă.
Aşa cum rezultă din datele existente în arhiva genotecii, aceasta a cuprins între anii 1966 – 1969 un număr de 75 rase de galinaceae.
După zece ani de la înfiinţarea genotecii, Dr.Ing. Stan Ţârlea a prezentat întreaga realizare practică şi ştiinţifică în teza de doctorat model, intitulată „Identificarea, oganizarea şi valorificarea fondului genetic avicol naţional ca sursă a unor linii genitoare de hibrizi comerciali la special Gallus domesticus”. În această disertaţie, alături de autor, acesta a apreciat că după contribuţia adusă la realizarea genotecii trebuie să fie consideraţi ca membrii fondatori: Dr. Ing. Mihai Mihailov, Ing. Mircea Putileanu şi Ing. Ion Constantin.
Populaţiile de galinaceae existente în cadrul genotecii au constituit obiectul de studiu pentru numeroase lucrări de genetică cantitativă, care au scos în evidenţă performanţele productive realizate şi de genetică calitativă, concretizate prin studierea diferenţierilor date de culoarea pielii şi de culoarea penajului.
Problematica conservării şi biodiversităţii animalelor domestice a constituit obiectul Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro care a avut loc în anul 1993. Cu acest prilej conservarea biodiversităţii a fost preluată la nivelul fiecărei ţări semnatare, iar F.A.O. a elaborat un program de monitorizare a acestei acţiuni, la scară mondială.
În anul 1995, România a fost înregistrată cu 94 de rase, varietăţi şi linii de galinaceae în WORLD WATCH LIST for DOMESTIC ANIMAL DIVERSITY (WWL – DAD), ediţia a IIa.
Un an mai târziu, Genoteca de galinaceae a fost transferată de la Moşneni la Ferma Băneasa, în cadrul Societăţii Comerciale Avicola Bucureşti S.A., unde au continuat lucrările de genetică calitativă şi cantitativă.
Activitatea genotecii s-a închis în anul 1998 atât din raţiuni sanitar veterinare cât şi din lipsa unor fonduri necesare întreţinerii acesteia, care au fost solicitate în repetate rânduri autorităţilor statului. Prin închiderea activităţii genotecii s-au pierdut 78 de rase şi linii din totalul celor 94 existente în anul 1995, iar patrimoniul genetic naţional avicol a fost diminuat considerabil.
În prezent, cu excepţia galinaceaelor din rasele uşoare, în ţara noastră nu mai există programe de selecţie proprii. Aceste programe care au cuprins rase de gâşte, linii pure de raţe, curci şi galinaceae de carne, s-au închis datorită perioadei de tranziţie, cât şi trecerii unităţilor care posedau patrimoniu genetic avicol în subordinea Fondului Proprietăţii de Stat, care, necontrolând tehnic deciziile unităţilor din subordine – deţinătoare de patrimoniu genetic, a facilitat renunţarea unilaterală la acest domeniu de activitate.
Pe fondul restructurării societăţii româneşti şi a instituţiilor statului, în baza Hotărârii de Guvern nr. 1223/1966, în scopul protecţiei şi dezvoltării patrimoniului genetic naţional din zootehnie s-a reorganizat activitatea Centrului Naţional de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor în Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.), instituţie publică cu personalitate juridică care funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii şi care poartă numele savantului român Prof. dr. G.K. Constantinescu, fondatorul Institutului Naţional Zootehnic al României. Printre acţiunile de mare importanţă întreprinse, A.N.A.R.Z. a elaborat programele de ameliorare a animalelor, pe specii. Astfel, pentru prima dată în România, Programul de ameliorare a efectivelor de păsări scoate în evidenţă importanţa crescătorilor particulari în ceea ce priveşte contribuţia acestora la diversitatea genetică, alături de genofondul speciilor din fermele de elită, structurate în rase şi linii.
În anul 1999, Editura Tehnică Agricolă a publicat sub redacţia Alexandru T. Bogdan, membru corespondent al Academiei Române, volumul I din Monografia patrimoniului genetic naţional din zootehnie, intitulat „Managementul resurselor genetice din avicultură”. Autorii acestei lucrări, Prof.univ.dr. Ioan Vacaru-Opriş, Dr.ing. Stan Ţârlea, Dr.ing. Sorin Chelmu, Dr.ing. Florin Pricop, Dr.ing. Gelu Movileanu şi Dr.ing. Nicolae Onac, au întregit şi actualizat informaţia de specialitate referitoare la bazele ştiinţifice ale ameliorării genetice în avicultură, au descris patrimoniul genetic care a existat în genoteca Moşneni, Staţiunea Didactică Experimentală Avicolă Băneasa din cadrul Universiţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Păsărilor şi Animalelor Mici Baloteşti, Avicola Bucureşti şi Avicola Tărtăşeşti, iar într-un capitol separat, au prezentat managementul şi marketingul resurselor genetice avicole.
În perioada 2000 – 2005, fondul genetic autohton, reprezentat de rasele şi liniile de păsări aflate în programele de ameliorare coordonate de către A.N.A.R.Z., a fost susţinut financiar prin sprijinul acordat de către Ministerul Agriculturii.
Începând cu anul 2006, sub coordonarea A.N.A.R.Z. s-au întocmit programe de conservare şi utilizare pentru fiecare rasă şi linie aflată în stare critică, în pericol de dispariţie, precum şi pentru cele vulnerabile în scopul conservării biodiversităţii avicole. Sumele alocate pe cap de pasăre reprezintă o şansă dată păstrării şi conservării fondului genetic avicol autohton, reprezentat în anul 2007 de 56 rase şi linii de galinaceae (Anexa 1) 4 rase de gâşte, 4 rase de raţe şi 7 rase de curci (Anexa 2), aşa cum rezultă din banca de date pe care o deţine Direcţia pentru Protecţia Resurselor Genetice Animale din cadrul A.N.A.R.Z.
În prezent, crescătorii particulari sunt organizaţi în 19 asociaţii (Anexa 3), afiliate la Federaţia Asociaţiilor Crescătorilor de Păsări de Curte şi Animale Mici în Rasă Pură din România. Anual, asociaţiile organizează expoziţii zonale şi la nivel naţional, unde crescătorii participă cu cele mai valoroase exemplare din rasele pe care le deţin. Păsările sunt bonitate de către comisiile de arbitri, iar cei mai valoroşi subiecţi din cadrul fiecărei rase sunt declaraţi campioni şi cu acest prilej se acordă diplome şi diverse premii câştigătorilor.
În anii 2001- 2003, pe fondul semnalării unor neconcordanţe majore între teorie şi practică, Dr.ing.Florin Pricop a efectuat o serie de încrucişări pe parcursul a două generaţii, cu participarea raselor Rhode-Island Roşu, Rhode-Island Alb şi Marans Barat. Rezultatele obţinute au fost cu totul diferite de cele prezentate de către Morgan T.H. (1919) în lucrarea sa The physical Basis of Heredity. Esenţa descoperirii făcute constă în aceea că s-au identificat în premieră mondială, în cormozomul W, gena dominantă a sexului (SDW) înlănţuită cu gena care determină culoarea penajului, iar în cromozomul Z, alela recesivă a sexului (sdw). Genele identificate sunt elemente constitutive ale unei noi teorii, intitulată „Teoria genică a sexualităţii”. Noua teorie explică determinismul sexului la nivel genic, ca fiind rezultatul împerecherii între un organism homozigot recesiv şi unul heterozigot.
Această descoperire este protejată la nivel naţional prin Brevetul de invenţie nr. 120269/2005 iar pe plan internaţional de Cererea de Brevet de invenţie PCT/RO 2003/000013, publicată de către Tratatul de Cooperare al Patentului de la Geneva cu număr de pulblicare internaţioală WO 2005/013681 A1 şi de către Oficiul de Patente şi Mărci al Statelor Unite ale Americii, cu număr de publicare internaţională US 2006/0064771 A1. Până acum, descoperirea a fost prezentată sub formă de poster şi a obţinut următoarele distincţii:
Medalia de aur cu Menţiune şi Diploma Salonului Mondial de Inventică, Bruxelles – Eureka! 2005;
Medalia de aur , cu felicitările juriului şi Diploma Salonului Internaţional de Invenţii, Geneva 2006;
Premiul special al Uniunii Inventatorilor şi al Federaţiei de Cultură Tehnică din Croaţia , Geneva 2006;
Medalia Genius şi Diploma Salonului Internaţional de Invenţii, Budapesta 2006.
În cursul anului 2006, Dr.ing.Florin Pricop a publicat la Editura Academiei Române cartea intitulată „Teoria genică a sexualităţii” şi a prezentat descoperirea sub formă de poster la cea de a XII-a Conferinţă Europeană de Avicultură, care s-a desfăşurat la Verona – Italia. Rezumatul lucrării „Procedeu de recombinare genetică pentru ameliorarea hibrizilor de galinaceae” a fost publicat atât în CD-ul conferinţei cât şi în revista World’s Poultry Science Journal, volumul 62, supliment.
Realizările prezentate scot în evidenţă importanţa practică şi ştiinţifică a patrimoniul genetic naţional avicol, existent în România.
Dezvoltarea în continuare a patrimoniului genetic naţional avicol se va realiza prin:
creşterea numerică a raselor existente, în acest sens apelându-se la importuri;
creşterea numerică a efectivelor de păsări existente la crescătorii particulari;
încadrarea raselor existente în standardul de rasă;
organizarea schimburilor de reproducători între crescători;
folosirea rotaţiei cocoşilor în scopul evitării consangvinizării;
asigurarea hibrizilor necesari pentru sectorul industrial şi a celor adaptaţi cerinţelor din fermele ecologice, producătoare de ouă şi pui carne.
Toate acţiunile care privesc conservarea patrimoniului genetic naţional avicol, respectiv reproducerea anuală, creşterea tineretului şi exploatarea adultelor necesită existenţa unui flux tehnologic propriu cu un calendar bine definit. În acest scop, se impune modernizarea halelor de creştere a tineretului , de exploatare a păsărilor adulte şi a incubaţiei cu echipamente performante de ultimă generaţie.
În anul 2007 a luat fiinţă Asociaţia Română pentru Managementul Resurselor Genetice Animale (A.R.M.R.G.A.) care are ca principal scop promovarea populaţiilor de animale în stare critică, în pericol de dispariţie şi a celor vulnerabile, în vederea menţinerii diversităţii acestora în concordanţă cu Convenţia de la Rio, privind conservarea biodiversităţii.
Realizarea obiectivului propus necesită, pe lângă sursele de finanţare acordate de la bugetul statului, identificarea în continuare de noi surse în scopul acoperirii integrale a cerinţelor finanţării biodiversităţii avicole din România.
sursa:gainiderase.ro
Pornind de la principiul că „ fiecare specie, rasă, varietate şi linie atât din regnul animal cât şi din cel vegetal este la fel de importantă din punct de vedere genetic, indiferent de importanţa sa economică la un moment dat”, oamenii de ştiinţă din domeniul geneticii aviare, prezenţi la Conferinţa Mondială de la Bolognia, au lansat în anul 1964 primul apel către toate guvernele lumii, pentru a lua măsuri în sensul prezervării diversităţii genetice în acest domeniu, de a organiza colecţii genetice naţionale, regionale şi chiar continentale, sub supravegherea Asociaţiei Mondiale de Avicultură (W.P.S.A.).
Luând cunoştinţă de acest apel, Dr. Ing. Stan Ţârlea a organizat în anii 1966 – 1967, în cadrul Întreprinderii Avicole de Stat Constanţa, la Mamaia Sat şi ulterior la Moşneni, prima colecţie genetică de galinaceae la nivel naţional – Genoteca Avicolă.
Aşa cum rezultă din datele existente în arhiva genotecii, aceasta a cuprins între anii 1966 – 1969 un număr de 75 rase de galinaceae.
După zece ani de la înfiinţarea genotecii, Dr.Ing. Stan Ţârlea a prezentat întreaga realizare practică şi ştiinţifică în teza de doctorat model, intitulată „Identificarea, oganizarea şi valorificarea fondului genetic avicol naţional ca sursă a unor linii genitoare de hibrizi comerciali la special Gallus domesticus”. În această disertaţie, alături de autor, acesta a apreciat că după contribuţia adusă la realizarea genotecii trebuie să fie consideraţi ca membrii fondatori: Dr. Ing. Mihai Mihailov, Ing. Mircea Putileanu şi Ing. Ion Constantin.
Populaţiile de galinaceae existente în cadrul genotecii au constituit obiectul de studiu pentru numeroase lucrări de genetică cantitativă, care au scos în evidenţă performanţele productive realizate şi de genetică calitativă, concretizate prin studierea diferenţierilor date de culoarea pielii şi de culoarea penajului.
Problematica conservării şi biodiversităţii animalelor domestice a constituit obiectul Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro care a avut loc în anul 1993. Cu acest prilej conservarea biodiversităţii a fost preluată la nivelul fiecărei ţări semnatare, iar F.A.O. a elaborat un program de monitorizare a acestei acţiuni, la scară mondială.
În anul 1995, România a fost înregistrată cu 94 de rase, varietăţi şi linii de galinaceae în WORLD WATCH LIST for DOMESTIC ANIMAL DIVERSITY (WWL – DAD), ediţia a IIa.
Un an mai târziu, Genoteca de galinaceae a fost transferată de la Moşneni la Ferma Băneasa, în cadrul Societăţii Comerciale Avicola Bucureşti S.A., unde au continuat lucrările de genetică calitativă şi cantitativă.
Activitatea genotecii s-a închis în anul 1998 atât din raţiuni sanitar veterinare cât şi din lipsa unor fonduri necesare întreţinerii acesteia, care au fost solicitate în repetate rânduri autorităţilor statului. Prin închiderea activităţii genotecii s-au pierdut 78 de rase şi linii din totalul celor 94 existente în anul 1995, iar patrimoniul genetic naţional avicol a fost diminuat considerabil.
În prezent, cu excepţia galinaceaelor din rasele uşoare, în ţara noastră nu mai există programe de selecţie proprii. Aceste programe care au cuprins rase de gâşte, linii pure de raţe, curci şi galinaceae de carne, s-au închis datorită perioadei de tranziţie, cât şi trecerii unităţilor care posedau patrimoniu genetic avicol în subordinea Fondului Proprietăţii de Stat, care, necontrolând tehnic deciziile unităţilor din subordine – deţinătoare de patrimoniu genetic, a facilitat renunţarea unilaterală la acest domeniu de activitate.
Pe fondul restructurării societăţii româneşti şi a instituţiilor statului, în baza Hotărârii de Guvern nr. 1223/1966, în scopul protecţiei şi dezvoltării patrimoniului genetic naţional din zootehnie s-a reorganizat activitatea Centrului Naţional de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor în Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.), instituţie publică cu personalitate juridică care funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii şi care poartă numele savantului român Prof. dr. G.K. Constantinescu, fondatorul Institutului Naţional Zootehnic al României. Printre acţiunile de mare importanţă întreprinse, A.N.A.R.Z. a elaborat programele de ameliorare a animalelor, pe specii. Astfel, pentru prima dată în România, Programul de ameliorare a efectivelor de păsări scoate în evidenţă importanţa crescătorilor particulari în ceea ce priveşte contribuţia acestora la diversitatea genetică, alături de genofondul speciilor din fermele de elită, structurate în rase şi linii.
În anul 1999, Editura Tehnică Agricolă a publicat sub redacţia Alexandru T. Bogdan, membru corespondent al Academiei Române, volumul I din Monografia patrimoniului genetic naţional din zootehnie, intitulat „Managementul resurselor genetice din avicultură”. Autorii acestei lucrări, Prof.univ.dr. Ioan Vacaru-Opriş, Dr.ing. Stan Ţârlea, Dr.ing. Sorin Chelmu, Dr.ing. Florin Pricop, Dr.ing. Gelu Movileanu şi Dr.ing. Nicolae Onac, au întregit şi actualizat informaţia de specialitate referitoare la bazele ştiinţifice ale ameliorării genetice în avicultură, au descris patrimoniul genetic care a existat în genoteca Moşneni, Staţiunea Didactică Experimentală Avicolă Băneasa din cadrul Universiţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Păsărilor şi Animalelor Mici Baloteşti, Avicola Bucureşti şi Avicola Tărtăşeşti, iar într-un capitol separat, au prezentat managementul şi marketingul resurselor genetice avicole.
În perioada 2000 – 2005, fondul genetic autohton, reprezentat de rasele şi liniile de păsări aflate în programele de ameliorare coordonate de către A.N.A.R.Z., a fost susţinut financiar prin sprijinul acordat de către Ministerul Agriculturii.
Începând cu anul 2006, sub coordonarea A.N.A.R.Z. s-au întocmit programe de conservare şi utilizare pentru fiecare rasă şi linie aflată în stare critică, în pericol de dispariţie, precum şi pentru cele vulnerabile în scopul conservării biodiversităţii avicole. Sumele alocate pe cap de pasăre reprezintă o şansă dată păstrării şi conservării fondului genetic avicol autohton, reprezentat în anul 2007 de 56 rase şi linii de galinaceae (Anexa 1) 4 rase de gâşte, 4 rase de raţe şi 7 rase de curci (Anexa 2), aşa cum rezultă din banca de date pe care o deţine Direcţia pentru Protecţia Resurselor Genetice Animale din cadrul A.N.A.R.Z.
În prezent, crescătorii particulari sunt organizaţi în 19 asociaţii (Anexa 3), afiliate la Federaţia Asociaţiilor Crescătorilor de Păsări de Curte şi Animale Mici în Rasă Pură din România. Anual, asociaţiile organizează expoziţii zonale şi la nivel naţional, unde crescătorii participă cu cele mai valoroase exemplare din rasele pe care le deţin. Păsările sunt bonitate de către comisiile de arbitri, iar cei mai valoroşi subiecţi din cadrul fiecărei rase sunt declaraţi campioni şi cu acest prilej se acordă diplome şi diverse premii câştigătorilor.
În anii 2001- 2003, pe fondul semnalării unor neconcordanţe majore între teorie şi practică, Dr.ing.Florin Pricop a efectuat o serie de încrucişări pe parcursul a două generaţii, cu participarea raselor Rhode-Island Roşu, Rhode-Island Alb şi Marans Barat. Rezultatele obţinute au fost cu totul diferite de cele prezentate de către Morgan T.H. (1919) în lucrarea sa The physical Basis of Heredity. Esenţa descoperirii făcute constă în aceea că s-au identificat în premieră mondială, în cormozomul W, gena dominantă a sexului (SDW) înlănţuită cu gena care determină culoarea penajului, iar în cromozomul Z, alela recesivă a sexului (sdw). Genele identificate sunt elemente constitutive ale unei noi teorii, intitulată „Teoria genică a sexualităţii”. Noua teorie explică determinismul sexului la nivel genic, ca fiind rezultatul împerecherii între un organism homozigot recesiv şi unul heterozigot.
Această descoperire este protejată la nivel naţional prin Brevetul de invenţie nr. 120269/2005 iar pe plan internaţional de Cererea de Brevet de invenţie PCT/RO 2003/000013, publicată de către Tratatul de Cooperare al Patentului de la Geneva cu număr de pulblicare internaţioală WO 2005/013681 A1 şi de către Oficiul de Patente şi Mărci al Statelor Unite ale Americii, cu număr de publicare internaţională US 2006/0064771 A1. Până acum, descoperirea a fost prezentată sub formă de poster şi a obţinut următoarele distincţii:
Medalia de aur cu Menţiune şi Diploma Salonului Mondial de Inventică, Bruxelles – Eureka! 2005;
Medalia de aur , cu felicitările juriului şi Diploma Salonului Internaţional de Invenţii, Geneva 2006;
Premiul special al Uniunii Inventatorilor şi al Federaţiei de Cultură Tehnică din Croaţia , Geneva 2006;
Medalia Genius şi Diploma Salonului Internaţional de Invenţii, Budapesta 2006.
În cursul anului 2006, Dr.ing.Florin Pricop a publicat la Editura Academiei Române cartea intitulată „Teoria genică a sexualităţii” şi a prezentat descoperirea sub formă de poster la cea de a XII-a Conferinţă Europeană de Avicultură, care s-a desfăşurat la Verona – Italia. Rezumatul lucrării „Procedeu de recombinare genetică pentru ameliorarea hibrizilor de galinaceae” a fost publicat atât în CD-ul conferinţei cât şi în revista World’s Poultry Science Journal, volumul 62, supliment.
Realizările prezentate scot în evidenţă importanţa practică şi ştiinţifică a patrimoniul genetic naţional avicol, existent în România.
Dezvoltarea în continuare a patrimoniului genetic naţional avicol se va realiza prin:
creşterea numerică a raselor existente, în acest sens apelându-se la importuri;
creşterea numerică a efectivelor de păsări existente la crescătorii particulari;
încadrarea raselor existente în standardul de rasă;
organizarea schimburilor de reproducători între crescători;
folosirea rotaţiei cocoşilor în scopul evitării consangvinizării;
asigurarea hibrizilor necesari pentru sectorul industrial şi a celor adaptaţi cerinţelor din fermele ecologice, producătoare de ouă şi pui carne.
Toate acţiunile care privesc conservarea patrimoniului genetic naţional avicol, respectiv reproducerea anuală, creşterea tineretului şi exploatarea adultelor necesită existenţa unui flux tehnologic propriu cu un calendar bine definit. În acest scop, se impune modernizarea halelor de creştere a tineretului , de exploatare a păsărilor adulte şi a incubaţiei cu echipamente performante de ultimă generaţie.
În anul 2007 a luat fiinţă Asociaţia Română pentru Managementul Resurselor Genetice Animale (A.R.M.R.G.A.) care are ca principal scop promovarea populaţiilor de animale în stare critică, în pericol de dispariţie şi a celor vulnerabile, în vederea menţinerii diversităţii acestora în concordanţă cu Convenţia de la Rio, privind conservarea biodiversităţii.
Realizarea obiectivului propus necesită, pe lângă sursele de finanţare acordate de la bugetul statului, identificarea în continuare de noi surse în scopul acoperirii integrale a cerinţelor finanţării biodiversităţii avicole din România.
sursa:gainiderase.ro
Lista raselor de galinaceae – patrimoniu genetic în conservare
Rhode-Island Alb Linia S 5
Rhode-Island Roşu-Linia 3M
Rhode-Island Roşu-Linia 3 E
Sussex-Linia 32T
Marans Herminat-Linia 54 S
Marans Barat-Linia S 3
Leghorn-Linia 2 G
Leghorn-Linia 4 Z
Leghorn-Linia 4 X
Leghorn-Linia 4 C
Rode-Island Roşu –Linia 5 K
Rhode-Island Alb-Linia 5 M
Rhode-Island Alb-Linia 5 F
Marans Barat-Linia 54 B
Rhode-Island Roşu-Linia 3H
Rhode-Island Alb-Linia S4
Brahma
Orpington
Plymouth rock
Cochinchina pitic
Moţată olandeză
Italiană
Rhode-Island
Sussex
Wyandotte
New-Hampsire
Paduană
Wyandotte pitic
Chabo
Mătase japoneză
Hamburg
Combatantă pitică
Faverolles pitic
Pitică americană
Pitică germană
Combatantă indiană
Combatantă malayezia
New-Jersey
Brahma pitic
Minorca
Yokohama
Sebright
Faverolles
Welsumer mare
Mii de flori
Brakel
Sussex pitic
Welsumer pitic
Pheonix
Bielefelder
Cochinchina
Kraienkoppe
Gaina de anvers
New Hampshire pitic
Bantham pitic
Gât golaş de TransilvaniaANEXA 2
Lista raselor de gâşte – patrimoniu genetic în conservare*
– Toulouse
– Emden
– Chineză castanie
– Chineză albă
Lista raselor de raţe – patrimoniu genetic în conservare*
– Barbarie
– Pekin
– Kaki Campbell
– Alergătoare Indiană
Lista raselor de curci – patrimoniu genetic în conservare**
– Albă mică
– Albă de Braşov
– Albă de Ruşeţu
– Anemona
– Albă mare
– Diana
– Bronzată
sursa:gainiderase.ro
Rhode-Island Roşu-Linia 3M
Rhode-Island Roşu-Linia 3 E
Sussex-Linia 32T
Marans Herminat-Linia 54 S
Marans Barat-Linia S 3
Leghorn-Linia 2 G
Leghorn-Linia 4 Z
Leghorn-Linia 4 X
Leghorn-Linia 4 C
Rode-Island Roşu –Linia 5 K
Rhode-Island Alb-Linia 5 M
Rhode-Island Alb-Linia 5 F
Marans Barat-Linia 54 B
Rhode-Island Roşu-Linia 3H
Rhode-Island Alb-Linia S4
Brahma
Orpington
Plymouth rock
Cochinchina pitic
Moţată olandeză
Italiană
Rhode-Island
Sussex
Wyandotte
New-Hampsire
Paduană
Wyandotte pitic
Chabo
Mătase japoneză
Hamburg
Combatantă pitică
Faverolles pitic
Pitică americană
Pitică germană
Combatantă indiană
Combatantă malayezia
New-Jersey
Brahma pitic
Minorca
Yokohama
Sebright
Faverolles
Welsumer mare
Mii de flori
Brakel
Sussex pitic
Welsumer pitic
Pheonix
Bielefelder
Cochinchina
Kraienkoppe
Gaina de anvers
New Hampshire pitic
Bantham pitic
Gât golaş de TransilvaniaANEXA 2
Lista raselor de gâşte – patrimoniu genetic în conservare*
– Toulouse
– Emden
– Chineză castanie
– Chineză albă
Lista raselor de raţe – patrimoniu genetic în conservare*
– Barbarie
– Pekin
– Kaki Campbell
– Alergătoare Indiană
Lista raselor de curci – patrimoniu genetic în conservare**
– Albă mică
– Albă de Braşov
– Albă de Ruşeţu
– Anemona
– Albă mare
– Diana
– Bronzată
sursa:gainiderase.ro
Gaini rase de ornament
Rase moţate
Rasa Paduană
Paduana este o rasă de ornament, foarte asemănătoare cu Moţata Olandeză. Ea posedă în plus o barbă şi favorici.
Păsările acestei rase se regăsesc în varietăţile de culoare aurie, argintie sau cărămizie.
Greutatea medie a cocoşului este de 1,2 kg, iar a găinii de 1 kg.
Găina produce 130–150 de ouă pe an, ouăle au 35 g şi coaja albă.
Rasa Olandeză
Aceste păsări, cu caracter decorativ deosebit, provin din Olanda.
Prezintă două varietăţi de culoare: neagră şi albastră.
Greutatea cocoşilor este de 2,5-3 kg, iar a găinilor de 2-2,5 kg.
O găină produce 130-150 de ouă anual (ouăle au aproximativ 55 g).
Rasa Houdan
Este una dintre cele mai vechi rase franţuzeşti, numită după oraşul Houdan.
Rasa Sultan
Se presupune că această rasă trăia în grădina sultanului în Turcia.
Singura varietate de culoare recunoscută este cea albă. Ele mai există şi în varietăţile albastră şi neagră.
Rase cu coada lungă
Rasa Sumatra
Provine de pe insula Sumatra.
Rasa Ohiki
Este originară din Japonia.
Rasa Totenko
Rasa, originară din Japonia, face parte din grupul păsărilor cântătoare.
Pasărea Totenko este rară, dar spectaculos de frumoasă. Greutatea corporală medie la cocoşi este de 2,25 kg iar la găini de 1,8 kg.
Rasa Kurokashiva
Rasa Yokohama
Păsările din rasa Yokohama sunt originare din Japonia, unde sunt considerate o comoară naţională înviată. Au ajuns pentru prima oară în Europa (Franţa) în anul 1864, aduse de un misionar francez, numit Girard. Numele Yokohama le-a fost dat, probabil, după numele portului japonez de pe care aceste păsări au fost îmbarcate către Europa.
Rase pitice
Unele sunt forme pitice ale raselor de producţie (Cochinchina, Brahma, Lagnshan, Rhode-Island, Plymouth-Rock, Wyandotte, Orpington, Minorca, etc.).
Greutatea lor corporală este cuprinsă între 500-600 g.
Rasa Bantham
Este considerată miniatura rasei Brahma.
Rasa Mii de flori
Formată în Belgia, această rasă este foarte atractivă datorită multitudinii de culori pe care le are. Coloritul specific rasei se definitivează doar când exemplarele ating vârsta maturităţii.
Rasa Sebright
Sunt de origine engleză şi au fost create de Sir John Sebright la începutul anilor 1800.
Există în două varietăţi de culoare: aurie şi argintie.
Rase cu penaj deosebit
Rasa Negresse
Rasa Frizată japoneză
Rasa Mătase japoneză
Rasa se numeşte mătase japoneză pentru că au puf în loc de pene şi provin din Japonia
sursa:e-pets.ro
Rasa Paduană
Paduana este o rasă de ornament, foarte asemănătoare cu Moţata Olandeză. Ea posedă în plus o barbă şi favorici.
Păsările acestei rase se regăsesc în varietăţile de culoare aurie, argintie sau cărămizie.
Greutatea medie a cocoşului este de 1,2 kg, iar a găinii de 1 kg.
Găina produce 130–150 de ouă pe an, ouăle au 35 g şi coaja albă.
Rasa Olandeză
Aceste păsări, cu caracter decorativ deosebit, provin din Olanda.
Prezintă două varietăţi de culoare: neagră şi albastră.
Greutatea cocoşilor este de 2,5-3 kg, iar a găinilor de 2-2,5 kg.
O găină produce 130-150 de ouă anual (ouăle au aproximativ 55 g).
Rasa Houdan
Este una dintre cele mai vechi rase franţuzeşti, numită după oraşul Houdan.
Rasa Sultan
Se presupune că această rasă trăia în grădina sultanului în Turcia.
Singura varietate de culoare recunoscută este cea albă. Ele mai există şi în varietăţile albastră şi neagră.
Rase cu coada lungă
Rasa Sumatra
Provine de pe insula Sumatra.
Rasa Ohiki
Este originară din Japonia.
Rasa Totenko
Rasa, originară din Japonia, face parte din grupul păsărilor cântătoare.
Pasărea Totenko este rară, dar spectaculos de frumoasă. Greutatea corporală medie la cocoşi este de 2,25 kg iar la găini de 1,8 kg.
Rasa Kurokashiva
Rasa Yokohama
Păsările din rasa Yokohama sunt originare din Japonia, unde sunt considerate o comoară naţională înviată. Au ajuns pentru prima oară în Europa (Franţa) în anul 1864, aduse de un misionar francez, numit Girard. Numele Yokohama le-a fost dat, probabil, după numele portului japonez de pe care aceste păsări au fost îmbarcate către Europa.
Rase pitice
Unele sunt forme pitice ale raselor de producţie (Cochinchina, Brahma, Lagnshan, Rhode-Island, Plymouth-Rock, Wyandotte, Orpington, Minorca, etc.).
Greutatea lor corporală este cuprinsă între 500-600 g.
Rasa Bantham
Este considerată miniatura rasei Brahma.
Rasa Mii de flori
Formată în Belgia, această rasă este foarte atractivă datorită multitudinii de culori pe care le are. Coloritul specific rasei se definitivează doar când exemplarele ating vârsta maturităţii.
Rasa Sebright
Sunt de origine engleză şi au fost create de Sir John Sebright la începutul anilor 1800.
Există în două varietăţi de culoare: aurie şi argintie.
Rase cu penaj deosebit
Rasa Negresse
Rasa Frizată japoneză
Rasa Mătase japoneză
Rasa se numeşte mătase japoneză pentru că au puf în loc de pene şi provin din Japonia
sursa:e-pets.ro
Bibilica (Numida meleagris)
ibilicile sunt originare din Africa. Ele trăiesc în familii de 10-20 capete şi, uneori, în grupe de 2-8 familii. Bibilicile sunt păsări care se domesticesc foarte uşor. Speciile sălbatice sunt: Numida vulturina, Numida cristata şi Numida vitrata, iar speciile domesticite sunt: Numida meleagris şi Numida ptyloryncha.
Se persupune că domesticirea bibilicilor s-a făcut în Africa, fiind aduşi în Europa domesticite de către greci. În jurul anului 1500, fiind pe cale de dispariţie în Europa, portughezii au mai adus câteva exemplare, numindu-le Găini de Guinea.
Bibilicile se cresc în special pentru carnea lor de calitate superioară, care este considerată delicatesă. În general sunt păsări masive, ajung până la 53-58 cm, având greutatea corporală de 1,5-2 kg. Producţia anuală de ouă este de 60-90 bucăţi, greutatea medie a ouălor fiind de 45 g. Acestea au coaja tare, pigmentată şi presărată fin cu pete maro, şi un gust plăcut. Bibilica este şi pasăre decorativă, cu forme corporale carcateristice.
Bibilicile au capul mic, corpul rotund, şi penajul de culoarea gri închis, împestriţat cu pete albe. Capul golaş este prevăzut cu un coif osos, galben sau roşcat, şi cu un cioc puternic pe care îl folosesc atât pentru a mânca cât şi pentru a ataca. Aripile sunt scurte şi rotunde, picioarele nu au pinteni. Bibilica domestică are două varietăţi: cenuşie şi albă. La varietatea cenuşie penele au fond gri-albăstrui, cu un desen perlat alb-strălucitor, regulat repartizat, iar la varietatea albă penele au fond alb-mat, cu perlaj alb-strălucitor.
Nu este recomandabil ca bibilicile să fie ţinute în acelaş loc cu celelalte specii domesticite, pentru că ele alungă restul păsărilor de la hrană. Hrana lor constă din insecte, ierburi, fructe şi seminţe. Bibilicile sunt rezistente la boli, creşterea lor este eficientă pe spaţii întinse sau în sisteme intensive, cu asigurarea reproducţiei în baterii şi creşterea puilor pe aşternut. Pentru a asigura un procent ridicat de ouă fecundate, raportul dintre sexe trebuie să fie de 1 mascul la 5-7 femele. Ele îşi depun ouăle în locuri ascunse, recoltarea lor fin destul de grea.
sursa:e-pets.ro
Se persupune că domesticirea bibilicilor s-a făcut în Africa, fiind aduşi în Europa domesticite de către greci. În jurul anului 1500, fiind pe cale de dispariţie în Europa, portughezii au mai adus câteva exemplare, numindu-le Găini de Guinea.
Bibilicile se cresc în special pentru carnea lor de calitate superioară, care este considerată delicatesă. În general sunt păsări masive, ajung până la 53-58 cm, având greutatea corporală de 1,5-2 kg. Producţia anuală de ouă este de 60-90 bucăţi, greutatea medie a ouălor fiind de 45 g. Acestea au coaja tare, pigmentată şi presărată fin cu pete maro, şi un gust plăcut. Bibilica este şi pasăre decorativă, cu forme corporale carcateristice.
Bibilicile au capul mic, corpul rotund, şi penajul de culoarea gri închis, împestriţat cu pete albe. Capul golaş este prevăzut cu un coif osos, galben sau roşcat, şi cu un cioc puternic pe care îl folosesc atât pentru a mânca cât şi pentru a ataca. Aripile sunt scurte şi rotunde, picioarele nu au pinteni. Bibilica domestică are două varietăţi: cenuşie şi albă. La varietatea cenuşie penele au fond gri-albăstrui, cu un desen perlat alb-strălucitor, regulat repartizat, iar la varietatea albă penele au fond alb-mat, cu perlaj alb-strălucitor.
Nu este recomandabil ca bibilicile să fie ţinute în acelaş loc cu celelalte specii domesticite, pentru că ele alungă restul păsărilor de la hrană. Hrana lor constă din insecte, ierburi, fructe şi seminţe. Bibilicile sunt rezistente la boli, creşterea lor este eficientă pe spaţii întinse sau în sisteme intensive, cu asigurarea reproducţiei în baterii şi creşterea puilor pe aşternut. Pentru a asigura un procent ridicat de ouă fecundate, raportul dintre sexe trebuie să fie de 1 mascul la 5-7 femele. Ele îşi depun ouăle în locuri ascunse, recoltarea lor fin destul de grea.
sursa:e-pets.ro
Gaini rase usoare
Rasa Leghorn
Rasa provine din portul Leghorn, Italia, dintr-o populaţie italiană foarte veche.
Prezintă 12 varietăţi de culoare, cele mai reprezentative fiind: albă, brună, potârnichie, neagră, barată, pestriţă, albastră, galbenă, argintie şi aurie. Cea mai răspândită şi cea mai productivă este cea albă. Toate au lobul urechii de culoare albă, picioare lungi de culoare galbenă, iar ochii sunt de diferite varietăţi de roşu.
Masa corporală, la varietatea albă, diferă în funcţie de tip. Tipurile American, german şi olandez sunt mai uşoare, având 2,5-2,7 kg cocoşii şi 1,7-2 kg găinile, iar tipul englez mai greu, având 3-3,5 kg masculii şi 2-2,5 kg femelele.
Găinile Leghorn au o producţie medie anuală de aproximativ 200 de ouă. Ouăle au greutatea de 55-67 g şi coaja de culoare albă. Instinctul de clocit se manifestă foarte slab, găinile din această rasă căzând cloşti în proporţie de numai 1-4 %.
În România rasa Leghorn deţine primul loc în asigurarea producţiei de ouă.
Rasa La Bresse
Este una din cele mai vechi rase franţuzeşti, formată prin selecţia populaţiilor locale de găini.
Prezintă trei varietăţi de culoare: neagră, albă şi cenuşie, cea mai răspândită fiind varietatea neagră.
Masa corporală, la varietatea neagră este de 2-2,5 kg în cazul cocoşilor şi 1,7-2 kg în cazul găinilor, iar la celelalte varietăţi de 2,5-3 kg la cocoşi şi 2-2,5 kg la găini.
Produce 160-180 de ouă anual, de 65-70 g, cu coaja albă. La Bresse nu este doar o rasă bună ouătoare, are, în acelaşi timp, şi o carne foarte gustoasă.
Rasa La Fleche
Este originară din Franţa, fiind cunoscută din jurul anului 1660 în împrejurimile oraşului cu acelaşi nume.
Se găseşte în număr limitat şi în ţara noastră, în special în colecţiile crescătorilor amatori, aceştia fiind atraşi nu numai de calităţile sale decorative, dar şi de cele productive: aproximativ 160 de ouă pe an, de 55 g, de culoare albă, cu uşoară nuanţă spre roz.
Greutatea corporală este de 2-2,5 kg la găină şi 2,5-3 kg la cocoşi.
Este asemănătoare cu celelalte rase uşoare, însă în partea posterioară a cefei are un mic moţ, iar creasta are forma a două corniţe în poziţie oblică, lungi de 2-3 cm. Este întâlnită în trei variante de culoare: albă, neagră şi albastră.
Rasa Dominicană
Este una din cele mai vechi rase americane. În Europa a fost introdusă în a doua jumătate a secolului trecut, atrăgând pe crescători prin rezistenţa la boli, adaptabilitatea la condiţii diferite de mediu, temperamentul vioi şi producţia relativ bună de ouă (170 pe an, 60-65 g, coajă de culoare maro deschis).
Greutatea găinii este de 2-2,5 kg, iar a cococşului de 2,5-3 kg.
Rasa Dominicană este recunoscută prin creasta bătută, înflorată, terminată într-un spin scurt, ciocul de culoarea cornului, ochii expresivi, de culoare roşie-portocalie, faţa fină, fără pene şi roşie, urechiuşele mici, tot de culoare roşie. Are bărbiţele mici, rotunde, gâtul este acoperit cu penaj bogat, pieptul plin, bogat este purtat înainte şi puţin ridicat. Aripile sunt strânse de corp iar abdomenul bine dezvoltat. Coada cocoşului are secerele dezvoltate şi frumos curbate, iar a găinii purtate strâns.
Rasa Italiană potârniche
Este o varietate americană a găinii italiene, cu o producţie de 180 de ouă pe an, cu o greutate medie de 60-63 g.
Găina cântăreşte 1,75-2,5 kg, iar cocoşul 2,5-3 kg.
Nu se deosebeşte fundamental de celelalte rase uşoare. În afară de varietatea potârniche mai există şi aurie, argintie, galbenă, albă, neagră şi barată.
Rasa Hamburg
Este o rasă formată în Anglia, prin încrucişarea raselor locale cu rasele Andaluză, Minorca, Sumatra şi Sebright Bantam. Numele nu are nimic în comun cu oraşul Hamburg din Germania.
Păsările din rasa Hamburg au o ţinută mândră şi constituţie fină. Cocoşii ies în evidenţă prin spiritul de luptă. Ambele varietăţi (argintie şi neagră) prezintă desene coloristice pretenţioase, ceea ce dă dovadă de cunoştiinţele genetice avansate ale crescătorilor care au lucrat la formarea rasei. Caracteristică este creasta înflorată, terminată cu un spin lung. Ciocul este scurt, de culoarea cornului, ochii maro-închis, faţa roşie, urechiuşele albe sidefii. Bărbiţele sunt subţiri, fine şi rotunjite.
Greutatea corporală este de 1,5-2 kg la femele şi 2-2,5 kg la masculi.
Produc 160 de ouă pe an, de 50-55 g.
Rasa Orlov
Rasa Orlov provine din Rusia.
Greutatea corporală la cocoş este de 3-3,5kg şi la găină de 2-2,5 kg.
Producţia este de 150-170 de ouă pe an (ouăle au aproximativ 50 g).
Se regăsesc în culorile: cafenie, albă, pestriţă.
sursa:e-pets.ro
Rasa provine din portul Leghorn, Italia, dintr-o populaţie italiană foarte veche.
Prezintă 12 varietăţi de culoare, cele mai reprezentative fiind: albă, brună, potârnichie, neagră, barată, pestriţă, albastră, galbenă, argintie şi aurie. Cea mai răspândită şi cea mai productivă este cea albă. Toate au lobul urechii de culoare albă, picioare lungi de culoare galbenă, iar ochii sunt de diferite varietăţi de roşu.
Masa corporală, la varietatea albă, diferă în funcţie de tip. Tipurile American, german şi olandez sunt mai uşoare, având 2,5-2,7 kg cocoşii şi 1,7-2 kg găinile, iar tipul englez mai greu, având 3-3,5 kg masculii şi 2-2,5 kg femelele.
Găinile Leghorn au o producţie medie anuală de aproximativ 200 de ouă. Ouăle au greutatea de 55-67 g şi coaja de culoare albă. Instinctul de clocit se manifestă foarte slab, găinile din această rasă căzând cloşti în proporţie de numai 1-4 %.
În România rasa Leghorn deţine primul loc în asigurarea producţiei de ouă.
Rasa La Bresse
Este una din cele mai vechi rase franţuzeşti, formată prin selecţia populaţiilor locale de găini.
Prezintă trei varietăţi de culoare: neagră, albă şi cenuşie, cea mai răspândită fiind varietatea neagră.
Masa corporală, la varietatea neagră este de 2-2,5 kg în cazul cocoşilor şi 1,7-2 kg în cazul găinilor, iar la celelalte varietăţi de 2,5-3 kg la cocoşi şi 2-2,5 kg la găini.
Produce 160-180 de ouă anual, de 65-70 g, cu coaja albă. La Bresse nu este doar o rasă bună ouătoare, are, în acelaşi timp, şi o carne foarte gustoasă.
Rasa La Fleche
Este originară din Franţa, fiind cunoscută din jurul anului 1660 în împrejurimile oraşului cu acelaşi nume.
Se găseşte în număr limitat şi în ţara noastră, în special în colecţiile crescătorilor amatori, aceştia fiind atraşi nu numai de calităţile sale decorative, dar şi de cele productive: aproximativ 160 de ouă pe an, de 55 g, de culoare albă, cu uşoară nuanţă spre roz.
Greutatea corporală este de 2-2,5 kg la găină şi 2,5-3 kg la cocoşi.
Este asemănătoare cu celelalte rase uşoare, însă în partea posterioară a cefei are un mic moţ, iar creasta are forma a două corniţe în poziţie oblică, lungi de 2-3 cm. Este întâlnită în trei variante de culoare: albă, neagră şi albastră.
Rasa Dominicană
Este una din cele mai vechi rase americane. În Europa a fost introdusă în a doua jumătate a secolului trecut, atrăgând pe crescători prin rezistenţa la boli, adaptabilitatea la condiţii diferite de mediu, temperamentul vioi şi producţia relativ bună de ouă (170 pe an, 60-65 g, coajă de culoare maro deschis).
Greutatea găinii este de 2-2,5 kg, iar a cococşului de 2,5-3 kg.
Rasa Dominicană este recunoscută prin creasta bătută, înflorată, terminată într-un spin scurt, ciocul de culoarea cornului, ochii expresivi, de culoare roşie-portocalie, faţa fină, fără pene şi roşie, urechiuşele mici, tot de culoare roşie. Are bărbiţele mici, rotunde, gâtul este acoperit cu penaj bogat, pieptul plin, bogat este purtat înainte şi puţin ridicat. Aripile sunt strânse de corp iar abdomenul bine dezvoltat. Coada cocoşului are secerele dezvoltate şi frumos curbate, iar a găinii purtate strâns.
Rasa Italiană potârniche
Este o varietate americană a găinii italiene, cu o producţie de 180 de ouă pe an, cu o greutate medie de 60-63 g.
Găina cântăreşte 1,75-2,5 kg, iar cocoşul 2,5-3 kg.
Nu se deosebeşte fundamental de celelalte rase uşoare. În afară de varietatea potârniche mai există şi aurie, argintie, galbenă, albă, neagră şi barată.
Rasa Hamburg
Este o rasă formată în Anglia, prin încrucişarea raselor locale cu rasele Andaluză, Minorca, Sumatra şi Sebright Bantam. Numele nu are nimic în comun cu oraşul Hamburg din Germania.
Păsările din rasa Hamburg au o ţinută mândră şi constituţie fină. Cocoşii ies în evidenţă prin spiritul de luptă. Ambele varietăţi (argintie şi neagră) prezintă desene coloristice pretenţioase, ceea ce dă dovadă de cunoştiinţele genetice avansate ale crescătorilor care au lucrat la formarea rasei. Caracteristică este creasta înflorată, terminată cu un spin lung. Ciocul este scurt, de culoarea cornului, ochii maro-închis, faţa roşie, urechiuşele albe sidefii. Bărbiţele sunt subţiri, fine şi rotunjite.
Greutatea corporală este de 1,5-2 kg la femele şi 2-2,5 kg la masculi.
Produc 160 de ouă pe an, de 50-55 g.
Rasa Orlov
Rasa Orlov provine din Rusia.
Greutatea corporală la cocoş este de 3-3,5kg şi la găină de 2-2,5 kg.
Producţia este de 150-170 de ouă pe an (ouăle au aproximativ 50 g).
Se regăsesc în culorile: cafenie, albă, pestriţă.
sursa:e-pets.ro
INCUBATIA OUALOR DE STRUTI
I. Metode
Sunt consacrate doua metode de incubatie pentru strutii domestici – naturala si artificiala. Majoritatea crescatorilor de struti africani perfera metoda naturala de incubatie deoarece sunt de parere ca puii obtinuti pe cale artificiala nu sunt la fel de sanatosi. Acest fapt este probabil adevarat, deoarece puii cei mai puternici pot supravietui in conditii naturale; cu toate acestea, putini pui supravietuiesc la incubatia pe cale naturala. De asemenea, permitand strutilor sa stea pe oua pana la 6 saptamani, poate cauza tensionarea acestora, deteriorandu-le conditia.
Atat femela cat si masculul impart responsabilitatile de clocire, masculul mai ales noaptea iar femela ziua. Daca femela poate sta pe oua, ea va depune cate un ou la interval de doua zile, cumuland astfel 12-15 oua pe luna.
Cuibul este o groapa nu foarte adanca in pamant; poate fi marit prin saparea unei mici gropi in pamant, langa cuib, umpluta cu nisip, iar in jurul ei se construieste o ridicatura.Producatorii din Statele Unite sunt adeptii incubatiei artificiale; ei considera ca investitia in incubatia naturala este mult mai mare.
O productie mare de oua se obtine daca ouale sunt indepartate din cuib in fiecare zi. Daca se apeleaza la incubatia artificiala, se colecteaza ouale de doua ori pe zi, se depoziteaza, se racesc la 18-21 grade Celsius, si se plaseaza in incubator timp de 7-10 zile. Daca ouale nu sunt incubate in 7-10 zile, rata de clocire este semnificativ redusa.
Principii generale de incubatie
Perioada medie de incubatie
42 – 43 zile
Temperatura medie
36 grade Ceslius
Umiditate relativa
23% – 26%
Rotatia
6 – 8 ori/zi
Depozitarea
10 zile – 12–15 grade Celsius
II. Facilitati pentru incubatie si clocire
Sunt necesare sisteme performante de incubatie si clocire. Alaturi de struti, aceste sisteme reprezinta o importanta investitie financiara. Aceste tehnici au fost perfectionate, contribuind la reducerea mortalitatii timpurii. Ventilatia inadecvata, umiditatea improprie au reprezentat probleme majore in trecut. Obiectivul incubatieiil reprezinta crearea conditiilor necesare pentru ca din ouale fertile sa rezulte pui de strut intr-o perioada de 42-43 zile, folosind echipament special. In natura, parintii-struti asigura in mod instinctiv conditiile de mediu pentru clocire, dar in mediul artificial, trebuie creat un mediu similar.
Facilitatile pentru incubatie difera de la o ferma la alta, in functie de buget, dimensiunea afacerii, cladirile existente.Fiecare producator trebuie sa puna la punct o structura, permanenta sau temporara, in functie lde numarul anticipat de oua.Dimensiunile actuale ale echipamentelor pentru incubatie si clocire vor varia, de aceea trebuie stiute aceste dimensiuni, inainte de a sti suprafata cladirii.
La planificarea facilitatilor trebuie avute in vedere:
izolarea fata de circulatia persoanelor
controlul de mediu asupra camerelor si cladirii
igienizarea camerei
sursa de curent de rezerva
extinderea ulterioara
spatii adecvate pentru provizii
spatiu pentru depozitarea echipamentului necesar pentru incubator.
Incubatorul trebuie astfel proiectat incat sa asigure temperatura, umiditate si circulatia aerului constante.
III. Echipament
Pe piata actuala exista mai multe tipuri de echipamente pentru incubatie si clocire.
Un incubator are 4 functii de baza:
1.controlul temperaturii
2.controlul umiditatii
3.circulatia adecvata a aerului
4.mecanismul de rotatie (acest mecanism nu este prezent la instalatiile de clocire)
Fiecare dintre acesti factori poate cauza erori fatale in procesul de incubatie.
1. Temperatura
Valorile recomandate variaza intre 32,2 grade Celsius si 36,6 grade Celsius dar valorile cele mai comune sunt cuprinse in intervalul 35,5-36,6.
2. Umiditatea
Este de asemenea foarte importanta. Ouale trebuie sa piarda o anumita cantitate de apa in timpul incubatiei – 13-15% din greutatea initiala. Umiditatea si circulatia aerului joaca un rol important in pierderea apei. Umiditatea trebuie sa aiba valori cuprinse intre 20-40%. Pierderea de apa va fi determinata prin cantarire saptamanala.
In functie de pierderea in greutate a oului, se opereaza ajustari in incubator in ceea ce priveste umiditatea. Pentru a tine o evidenta clara, se recomnada un registru operat pe calculator.
Umiditatea relativa trebuie mentinuta la valoarea de 25% pana in ziua a 40-a, dupa care se trece la valoarea de 35-40%.
Vor exista diferente de marime la oua, de forma si porozitate. Ca urmare, temperatura si umiditatea in incubator trebuie ajustate.
3. Circulatia aerului
In timpul incubatiei, ouale consuma oxigen (respiratie) si elimina dioxid de carbon. Deoarece embrionul se dezvolta mai ales dupa primele 6 saptamani, creste si consumul de oxigen, deci si cantitatea de dioxid de carbon eliminata. De aceea, este ESENTIALA circulatia adecvata a aerului in cadrul sistemelor de incubatie!
4. Pozitia
Ouale de strut trebuie depozitate cu capatul mai mare in sus la o temperatura de 18-21 grade Celsius. In acest timp, trebuie sa se efectueze rotatia oualor in fiecare zi.
Acordati atentie speciala sacului de aer!
Sacul de aer se formeaza dupa 24 ore de la depunerea oualor. Nu va grabiti sa puneti oul in incubator. In sacul de aer se colecteaza albumina ce contine un factor antibacterial necesar pentru embrion. Cu cat sta mai mult, cu atat calitatea va fi crescuta.
Sacul de aer nu trebuie sa fie mai larg de 6 mm, sau mai mic de 4 mm.
Ouale mai mari de 10 zile au o rata de succes scazuta.
5. Rotatia
Ouale trebuie intoarse de 2-3 ori pe zi inainte de a fi plasate in incubator.
6. Salubritatea
Sunt plasate in incubator doar ouale curatem si solide.
Apa pentru dezinfectare trebuie plasata la intrarea in incubator.
Se vor purta doar haine si incaltaminte sterile, chirurgicale in incubator. Inainte de inceperea activitatii, mainile trebuie spalate si dezinfectate.
7. Cantarirea
Cantarirea oualor saptamanal determina pierderea in greutate a acestora, permitand adaptarea factorilor de umiditate si temperatura. Cei mai multi producatori se asteapta la o pierdere de 15-18%.
sursa:fermestruti.ro
Sunt consacrate doua metode de incubatie pentru strutii domestici – naturala si artificiala. Majoritatea crescatorilor de struti africani perfera metoda naturala de incubatie deoarece sunt de parere ca puii obtinuti pe cale artificiala nu sunt la fel de sanatosi. Acest fapt este probabil adevarat, deoarece puii cei mai puternici pot supravietui in conditii naturale; cu toate acestea, putini pui supravietuiesc la incubatia pe cale naturala. De asemenea, permitand strutilor sa stea pe oua pana la 6 saptamani, poate cauza tensionarea acestora, deteriorandu-le conditia.
Atat femela cat si masculul impart responsabilitatile de clocire, masculul mai ales noaptea iar femela ziua. Daca femela poate sta pe oua, ea va depune cate un ou la interval de doua zile, cumuland astfel 12-15 oua pe luna.
Cuibul este o groapa nu foarte adanca in pamant; poate fi marit prin saparea unei mici gropi in pamant, langa cuib, umpluta cu nisip, iar in jurul ei se construieste o ridicatura.Producatorii din Statele Unite sunt adeptii incubatiei artificiale; ei considera ca investitia in incubatia naturala este mult mai mare.
O productie mare de oua se obtine daca ouale sunt indepartate din cuib in fiecare zi. Daca se apeleaza la incubatia artificiala, se colecteaza ouale de doua ori pe zi, se depoziteaza, se racesc la 18-21 grade Celsius, si se plaseaza in incubator timp de 7-10 zile. Daca ouale nu sunt incubate in 7-10 zile, rata de clocire este semnificativ redusa.
Principii generale de incubatie
Perioada medie de incubatie
42 – 43 zile
Temperatura medie
36 grade Ceslius
Umiditate relativa
23% – 26%
Rotatia
6 – 8 ori/zi
Depozitarea
10 zile – 12–15 grade Celsius
II. Facilitati pentru incubatie si clocire
Sunt necesare sisteme performante de incubatie si clocire. Alaturi de struti, aceste sisteme reprezinta o importanta investitie financiara. Aceste tehnici au fost perfectionate, contribuind la reducerea mortalitatii timpurii. Ventilatia inadecvata, umiditatea improprie au reprezentat probleme majore in trecut. Obiectivul incubatieiil reprezinta crearea conditiilor necesare pentru ca din ouale fertile sa rezulte pui de strut intr-o perioada de 42-43 zile, folosind echipament special. In natura, parintii-struti asigura in mod instinctiv conditiile de mediu pentru clocire, dar in mediul artificial, trebuie creat un mediu similar.
Facilitatile pentru incubatie difera de la o ferma la alta, in functie de buget, dimensiunea afacerii, cladirile existente.Fiecare producator trebuie sa puna la punct o structura, permanenta sau temporara, in functie lde numarul anticipat de oua.Dimensiunile actuale ale echipamentelor pentru incubatie si clocire vor varia, de aceea trebuie stiute aceste dimensiuni, inainte de a sti suprafata cladirii.
La planificarea facilitatilor trebuie avute in vedere:
izolarea fata de circulatia persoanelor
controlul de mediu asupra camerelor si cladirii
igienizarea camerei
sursa de curent de rezerva
extinderea ulterioara
spatii adecvate pentru provizii
spatiu pentru depozitarea echipamentului necesar pentru incubator.
Incubatorul trebuie astfel proiectat incat sa asigure temperatura, umiditate si circulatia aerului constante.
III. Echipament
Pe piata actuala exista mai multe tipuri de echipamente pentru incubatie si clocire.
Un incubator are 4 functii de baza:
1.controlul temperaturii
2.controlul umiditatii
3.circulatia adecvata a aerului
4.mecanismul de rotatie (acest mecanism nu este prezent la instalatiile de clocire)
Fiecare dintre acesti factori poate cauza erori fatale in procesul de incubatie.
1. Temperatura
Valorile recomandate variaza intre 32,2 grade Celsius si 36,6 grade Celsius dar valorile cele mai comune sunt cuprinse in intervalul 35,5-36,6.
2. Umiditatea
Este de asemenea foarte importanta. Ouale trebuie sa piarda o anumita cantitate de apa in timpul incubatiei – 13-15% din greutatea initiala. Umiditatea si circulatia aerului joaca un rol important in pierderea apei. Umiditatea trebuie sa aiba valori cuprinse intre 20-40%. Pierderea de apa va fi determinata prin cantarire saptamanala.
In functie de pierderea in greutate a oului, se opereaza ajustari in incubator in ceea ce priveste umiditatea. Pentru a tine o evidenta clara, se recomnada un registru operat pe calculator.
Umiditatea relativa trebuie mentinuta la valoarea de 25% pana in ziua a 40-a, dupa care se trece la valoarea de 35-40%.
Vor exista diferente de marime la oua, de forma si porozitate. Ca urmare, temperatura si umiditatea in incubator trebuie ajustate.
3. Circulatia aerului
In timpul incubatiei, ouale consuma oxigen (respiratie) si elimina dioxid de carbon. Deoarece embrionul se dezvolta mai ales dupa primele 6 saptamani, creste si consumul de oxigen, deci si cantitatea de dioxid de carbon eliminata. De aceea, este ESENTIALA circulatia adecvata a aerului in cadrul sistemelor de incubatie!
4. Pozitia
Ouale de strut trebuie depozitate cu capatul mai mare in sus la o temperatura de 18-21 grade Celsius. In acest timp, trebuie sa se efectueze rotatia oualor in fiecare zi.
Acordati atentie speciala sacului de aer!
Sacul de aer se formeaza dupa 24 ore de la depunerea oualor. Nu va grabiti sa puneti oul in incubator. In sacul de aer se colecteaza albumina ce contine un factor antibacterial necesar pentru embrion. Cu cat sta mai mult, cu atat calitatea va fi crescuta.
Sacul de aer nu trebuie sa fie mai larg de 6 mm, sau mai mic de 4 mm.
Ouale mai mari de 10 zile au o rata de succes scazuta.
5. Rotatia
Ouale trebuie intoarse de 2-3 ori pe zi inainte de a fi plasate in incubator.
6. Salubritatea
Sunt plasate in incubator doar ouale curatem si solide.
Apa pentru dezinfectare trebuie plasata la intrarea in incubator.
Se vor purta doar haine si incaltaminte sterile, chirurgicale in incubator. Inainte de inceperea activitatii, mainile trebuie spalate si dezinfectate.
7. Cantarirea
Cantarirea oualor saptamanal determina pierderea in greutate a acestora, permitand adaptarea factorilor de umiditate si temperatura. Cei mai multi producatori se asteapta la o pierdere de 15-18%.
sursa:fermestruti.ro
FAZANUL
1. INTRODUCERE
În ultimele 2-3 secole, ca urmare a extinderii relaţiilor comerciale, în multe ţări au fost introduse cele mai diferite specii de fazani. Drept rezultat al împerecherii fazanului sălbatic cu alte specii de fazani s-a obţinut aşa numitul fazan de vânătoare, care cunoaşte o largă răspândire. Familia fazanilor este împărţită în 9 rase şi mai multe specii, dintre care cea mai cunoscută este fazanul sălbatic.
A. Fazanii de vânătoare
1. Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus). Are culoare a penajului albăstrui – verzui, cu luciu metalic pe gât şi pe cap, ruginie metalică pe cap şi roşie – brună pe restul capului, cu pete aurii sau negre – albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben – castanie cu dungi subţiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.
Femela are conformaţia mai mică, mai fină şi coada mult mai scurtă decât masculul, cu penajul de un colorit mai şters, brun – gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care-şi face cuibul.
Greutatea corporală la femelă este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung şi uşor curbat. Faşa este lipsită de penaj, de culoare roşie, care în perioada împerecherii capătă o nuanţă aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust şi strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subţiri şi lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.
2. Fazanul negru (Phasianus cochicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. coloritul general al corpului este verde închis la mascul şi aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie şi greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun şi o producţie de ouă mai mare.
3. Fazanul verde (Phasianus cochicus verzicolor). Este originar din Arhipelagul Nipon. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat şi un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanţe albastru-roşcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă şi pe cea posterioară cenuşiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanţe metalic-bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenuşii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subţiri, negre – castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă şi uniformă pe tot corpul.
4. Fazanul mongol (Phasianus cochicus mongolicus). Spre deosebire de fazanii anteriori, are pe gât un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inele este întrerupt pe faţa anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanţe metalice pe cap şi pe gât. Pe piept are culoarea brun-roşcată cu reflexe roşii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roşiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisa, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia. Femelele încep ouatul timpuriu, au o producţie mai mare de ouă, iar puii sunt caracterizaţi printr-o viteză mare de creştere (caracter important pentru creşterea acestei specii în captivitate).
5. Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus cochicus torquatus). Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanţe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri şi părţile laterale ale trunchiului verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roşcat cu nuanţe aurii pe piept şi gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roşcat, nuanţe mai închise pe spinare
6. Fazanul de Formoza (Phasianus cochicus formosanus), are o talie mai mică decât fazanul chinezesc, cu care se aseamănă la culoare. Nuanţele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri şi porţiunea anterioară a spinării. La femele, nuanţele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.
Cea mai mare importanţă pentru fazanul de vânătoare din România o prezintă produsul de hibridare realizat la fazaneria de la Pădurea Verde, de la marginea Timişoarei, între masculul de fazan comun şi femela de fazan auriu, care se asemănă mai mult cu fazanul de vânătoare, dar cu greutate corporală mai mare, de peste 2 kg, cu rezistenţă organică deosebită şi adaptabilitate crescută.
B. FAZANUL DE DECOR
1. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus). Este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb şi cel mai frumos. Masculul prezintă pe cap şi gât o formaţiune de pene sub forma unui moţ, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată la mascul (cu un amestec de roşu aprins, albastru şi castaniu) şi foarte simplă la femelă, de culoare brună.
2. Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus) are o talie mare, asemănător cu rasele de găini uşoare. Caracteristic acestuia este moţul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea şi coada la masculi au o culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafaţa corpului, de nuanţă brună închisă.
3. Fazanul regal (Symaticus reevesii) este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2m, din care coada reprezintă până la 1,5m. culoarea capului, ca şi a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestriţat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subţiri negre şi brune. Este o specie de fazani bine adaptată condiţiilor din Europa.
Diferenţierea dintre mascul şi femelă este foarte pronunţată la fazanul sălbatic. Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice strălucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunţate, penele capului fiind asemănătoare unor corniţe. Pieptul are culoarea roşiatică a cuprului, cu o strălucire înspre albastru-violet. Partea superioară a spatelui are culoarea roşiatică a cuprului, înspre un roşu auriu iar partea inferioară şi penele exterioare ale aripilor sunt de o culoare ocru deschis. Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanţe gri închis în regiunea capului, gâtului şi pe părţile laterale ale pieptului.
Fazanul sălbatic are o lungime totală medie de 85-100cm. Coada are o lungime de 45-50cm şi este compusă din 18 pene ascuţite şi foarte elastice. Femelele depun în medie între 40-45 de ouă, mergând până la maximum de 55 de ouă. Aceşti fazani se cresc uşor în voliere , care sunt nişte cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plase de sârmă. Masculii cântăresc între 1,3kg şi 1,5kg iar femelele în jur de 1kg.
2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
Fazanul este o pasăre mobilă, de zi, care-şi caută hrana în mediul înconjurător. Principala sa hrană este de origine vegetală sau animală, raport care se modifică în funcţie de condiţiile meteorologice şi de anotimpurile anului. Se hrăneşte cu diferite seminţe ale unor plante de câmp, culturi de cereale, cu fructe mărunte sau cu seminţe ale acestora, cu sâmburi (folosiţi în locul pietricelelor pentru digestie mecanică), cu frunze, tulpini sau tuberculi, provenite de la tot felul de plante. Atunci când există un strat mai gros de zăpadă, fazanii se mulţumesc şi cu rămurele mai subţiri ale unor foioase. Distruge mulţi dăunători ai culturilor de cereale – larve, gândaci, omizi, fluturi, gândacul de Colorado. Consumă, de asemenea, şi şoareci de câmp sau alte mici rozătoare. În timp ce îşi caută hrana, fazanul scurmă doar la suprafaţă şi nu produce nici un fel de pagube culturilor agricole.
Potrivit unor studii, hrana fazanului se împarte astfel: 42% seminţe de la tot felul de buruieni şi plante, 23% insecte dăunătoare, 11% şoareci, melci, mici rozătoare, 2-3% seminţe ale unor culturi agricole.
Odată cu venirea toamnei, păsările formează stoluri,, masculii şi femelele trăind separat. Păsările încep să se hrănească sănătos şi să acumuleze o importantă cantitate de grăsimi sub piele (8-10mm) şi pe organele interne, pe care le vor folosi drept sursă de energie pe timpul iernii. Fazanii sunt păsări poligame. Masculii îşi aleg un loc înalt de pe teritoriul lor şi încep să cânte până atrag 4-6 femele, care încep să construiască cuibarul.
Femelele îşi fac cuiburile în tufişuri, mărăcini şi alte locuri greu accesibile. Cuibarul este reprezentat de o groapă adâncă de 3-5 cm şi lată de cel mult 15 cm, care este acoperită cu iarbă uscată şi puţin puf. Este posibil ca unele femele tinere să ouă, la început direct pe pământ. Femelele depun ouă, în funcţie de condiţiile climaterice ale zonei, de la sfârşitul lui aprilie, până la începutul lunii mai. În condiţiile creşterii intensive, depunerea ouălor începe la jumătatea lunii mai şi durează o lună de zile. În mediul lor natural, făzăniţele produc 8-18 ouă, cu o greutate medie de 32g, cu dimensiuni de 34-45 x 36-47 mm. În cazul creşterii intensive, de la o femelă care depune ouă se pot obţine 45-65 ouă. Ouăle se clocesc, în medie, într-un interval de 24 de zile. Puii de fazan cresc foarte repede, la vârsta de 2 săptămâni ajungând la 350-390g, atunci când sunt bine hrăniţi.
2.1 Manipularea fazanilor
Fazanii trebuie prinşi şi transportaţi cu atenţie. Transportul se face în lădiţe sau coşuri cu dimensiuni de 60-80 x 30-35 x 30 cm. Partea din faţă este acoperită cu un gard de sârmă. Capacul trebuie căptuşit cu pânză groasă de cânepă, pentru a se evita o eventuală rănire a păsărilor. Pe pereţii exteriori se practică orificii cu un diametru de 2 cm pentru a permite accesul aerului curat.
În timpul transportului, fazanii sunt hrăniţi cu porumb sau orz măcinat, aruncat pe podea. Pe peretele din faţă al gardului se leagă o adăpătoare şi se pun cofraje suculente şi iarbă verde.
4. FERMA DE FAZANI
4.1 Modele de ferme de fazani
Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.
Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special, faţă de orice specie sălbatică, să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.
Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor.
Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton. Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi vând o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători. Acoperişul volierei poate să fie realizat tot plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.
În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.
Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6m2 (2x2 sau 2x3m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.
Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.
Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie , cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucerna, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.
Volierelor trebuie de asemenea să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.
În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.
În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.
În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.
4.2 Creşterea naturală (sistemul de creştere extensiv)
În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti(găini), cu ouă procurate de la făzănării organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de yil, când sunt părăsiţi de cloşti.
Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70cm pentru găina cloşcă.
Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale”, care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.
Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.
Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucerniere sau trifoişti cu talie foarte mică – cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.
În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare.
Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucerniere sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.
Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucernierele vor fi cosite în fâşii paralele, late de 3-4m, despărţite una de alta de zone de 15-20m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante).
Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.
Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30m una de alta.
Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7cm).
Pe o “pajişte de creştere” se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).
Pe primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.
4.3 Creşterea în captivitatea a fazanilor (sistemul semiintensiv)
Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20mp pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.
De asemenea. Pot fi folosite “volierele de grădină”, pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 mp. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.
În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.
Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep şă doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.
4.4 Creşterea intensivă a fazanilor
Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.
Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.
Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.
5. REPRODUCŢIA LA FAZANI
Fazanii selectaţi pentru reproducere, se vor alege de regulă, din tineretul de sub 1 an, ecluzionat înainte de 15 mai. Selecţia se face în luna septembrie-octombrie. Se vor reţine numai exemplarele în perfectă stare de sănătate, bine conformate, cu pieptul cărnos, penaj complet, inclusiv coada, ochi limpezi şi ageri, colorit vineţiu, picioare netede, fără solzi, masculii de minim 1,5 kg, femelele de 0,9 kg.
La femele se aplică ochelari din plastic special confecţionaţi.
Recoltarea, transportul, depozitarea şi păstrarea ouălor de fazan se fac în mod asemănător cu cele ale ouălor destinate incubaţiei fiind de 5-7 zile. Ouălor de 8-15 zile pot fi folosite pentru incubaţie, dar procentul de ecloziune obţinut va fi mai mic cu 8-15%. Ouăle peste 15 zile vechime, dau rezultate slabe de ecloziune.
Incubaţia ouălor se face în 2 sisteme:
- natural (cu cloşti – găini);
- artificial, în staţii de incubaţie specializate.
Incubaţia naturală – cu cloşti (găini) – se face în cutii – cuibare pentru clocit, aşezate în linie, în hale, pe marginea adăpostului opus faţadei. În unele ferme se foloseşte incubaţia naturală amplasând cuibarele cu cloşti pe un teren împrejmuit, care trebuie să fie mai ridicat, cu un sol permeabil, care să permită scurgerea facilă a apei, ferit de vânturi, să fie acoperit pentru asigurarea protecţiei de ploi şi a umbrei necesare pe timpul foarte călduros şi însorit. Volierele de clocit trebuie să fie amplasate departe de sate, în zone liniştite, departe de drumuri intens circulate, căi ferate.
Înainte de a începe incubaţie se verifică integritatea cutiilor – cuibare pentru clocit, cele deteriorate se repară, toate sunt dezinfectate şi dezinsectate în sodă caustică 3%.
Asigurarea numărului de cloşti – găini trebuie să aibă în vedere procurarea unui număr suficient de cloşti care să ecluzioneze pe o durată de timp apropiată (un interval de 2-4 zile), ţinând seama de faptul că producţia de ouă de fazan se realizează în procent de 60-65% în luna mai. Toate aceste deziderate trebuie să conducă la obţinerea de loturi cât mai mari, compacte şi de vârste apropiate.
O cloşcă poate acoperi 18-22 ouă de fazan. Îngrijirea cloştilor se face asemănător ecluzionării altor specii de păsări. Procentul de ecloziune în cazul clocitului natural variază între 60-75%. Durata medie de ecloziune pentru ouăle de fazan este de 24 de zile, în limite de 23-35 de zile.
Incubaţia artificială se realizează cu rezultate foarte bune, folosind ouă de calitate foarte bună (vezi clocitul natural), în incubatoare de diferite tipuri şi mărci, asupra cărora nu insistăm. Rezultatele obţinute în incubaţia artificială pot conduce la realizarea unui procent de ecloziune de 70-75%. După naşterea puilor, procentul celor care vor atinge vârsta de 8 săptămâni se situează între 60 şi 90%. În medie, din 100 de ouă puse la clocit vor rezulta 57 de adulţi.
Dacă se încrucişează subiecţi din specii diferite, se obţin urmaşi hibrizi. Dacă se încrucişează subiecţi din aceeaşi specie, dar cu caracteristici diferite, urmaşii se numesc metişi. Diferenţa majoră dintre cele două procedee constă în faptul că metişii sunt întotdeauna fertili, spre deosebire de hibrizi, care sunt adesea sterili.
Pentru a realiza o hibridare de succes, se va avea în vedere alegerea unor exemplare care să prezinte compatibilităţi (să fie măcar din aceeaşi familie). Cu cât diferenţele dintre păsări sunt mai mari, cu atât şansele de reuşită sunt mai mici. În afara diferenţelor morfologice, există numeroşi alţi factori ce îngreunează acest proces: diferenţe de alimentaţie, de obiceiuri, de perioadă de reproducere.
Hibridarea artificială efectuată în laborator oferă o paletă largă de posibilităţi, obţinându-se, de exemplu, rase rezistente la temperaturi scăzute sau la anumite boli. În cazul creşterii fazanilor, hibridarea nu reprezintă o prioritate, preferându-se conservarea raselor pure. Se practică în special în cazul raselor de fazani ornamentali, chiar şi cu specii analoge cum ar fi cocoşi de munte sau găini pitice.
6. CREŞTEREA PUILOR DE FAZAN
6.1 Creşterea în condiţii de mici gospodării
Creşterea puilor de fazan în condiţiile oferite de gospodărie nu este grea, în special arunci când ouăle au fost clocite de cloşcă. Cloşca are grijă de ei şi îi păzeşte. În practica de amatori, de multe ori se folosesc cuşti pentru creştere, câteodată cu o lădiţă pentru ecloziune.
Lădiţa pentru ecloziune trebuie să aibă o lungime de 60cm, o lăţime de 50cm, înălţimea posterioară de 50cm şi de 40cm în cea din faţă. Acoperişul cu streaşină este puţin aplecat, mobil parţial sau în totalitate, pentru aerisire. Peretele din faţă are două uşi, care se deschi deasupra jgheabului. Una este din şipci, late de 15-20mm, fixate la o distanţă de 6cm una de alta şi se foloseşte pentru închidere pe timpul zilei. Cealaltă este acoperită cu o plasă deasă. Cu aceasta cuşca este închisă pe timpul nopţii. Lădiţa combinată pentru clocirea ouălor şi creşterea puilor are o lungime de 85cm, o lăţime de 50cm în faţă şi de 40 cm în spate. Se fixează cu nişte şipci groase, de circa 20mm. La o distanţă de 20cm de peretele lateral şi de cel din spate trece un grilaj din nuiele, astfel încât la mijlocul lădiţei să se formeze un spaţiu izolat din 3 părţi, în care se realizează practic clocirea. Nuielele sunt la 7 cm distanţă una de alta. Capacul are dimensiuni de 100x93cm, iar în spate şi pe lateral se formează o streaşină care poate fi înlăturată la nevoie. Partea din faţă se închide cu două uşi – cu un grilaj din 2 şipci pe timpul zilei şi una cu plasă, pe timpul nopţii.
În primele zile după ce puii au ieşit din ouă, dacă vremea este rece şi umedă, se poate închide capacul de noapte, astfel ca puii de fazan să nu poată ieşi afară. Hrana se pune în spaţiul dintre grilaj şi peretele cutiei. După câteva zile , după ce s-a observat că reacţionează la chemarea cloştii, puii de fazan pot fi scoşi afară. Din acest considerent, lădiţa este combinată cu o mică cuşcă în formă de curte, cu dimensiuni de 50x50x200cm. Aceasta se pune deasupra ierbii unde fazanii au posibilitatea de a scurma după insecte şi alt gen de hrană.
Puii de fazan pot fi crescuţi în voliere cu o suprafaţă de 10-20mp. Înăuntru se pune o cuşcă obişnuită din lemn, în care puii de fazan se adăpostesc în caz de vreme urâtă. O găină poate avea grijă de 15-20 de pui, iar o curcă poate avea grijă de un număr de până la 30 de pui de fazan. După ce au atins o vârstă de 20-30 de zile, puii de fazan sunt transferaţi în volierele comune.
Pentru creşterea puilor de fazan se folosesc cuşti mobile, de 3-5 mp, cu o înălţime de 1-1,2 m, care se aşează pe o păşune pregătită anterior.
5.2 Creşterea în captivitate
Modalităţile prezentate anterior sunt caracterizate printr-o serie de pierderi provocate de schimbările meteorologice bruşte, de pierderile provocate de păsările şi animalele de pradă. În fermele moderne de creşterea fazanilor, puii se cresc în 2 sau 3 faze, în funcţie de anotimp şi condiţii. La vârsta cea mai fragedă, aceştia sunt crescuţi în baterii de cuşti pentru păsări, după care sunt crescuţi iniţial, într-un coteţ cu curte şi, ulterior, în voliere.
Bateriile de cuşti sunt cu mai multe etaje. Într-o cuşcă cu dimensiuni de 3000x100x30 cm pot fi adăpostiţi 80-90 de pui, până la împlinirea vârstei de 2 săptămâni. În cazul unor rase mai mari poate fi necesar ca păsările să fie tăiate pe durata creşterii lor. Puii de fazan îşi pot răni picioarele în gardul de sârmă de pe podea, care are dimensiunile găurilor de 6x6 până la 12x12 mm. Prin urmare, în primele 4 zile, podeaua trebuie să fie acoperită cu câteva bucăţi de hârtie, rogojini sau pânză groasă, care sunt îndepărtate treptat.
Temperatura din bateria de cuşti se modifică, conform tabelului:
Vârsta (zile) Temperatura (°C)
1-3 32
4 31
5 30
6 29
7 28-27
8-14 26-25
15-17 24-22
18-21 22-20
După 18-20
După cea de-a 2-a săptămână de viaţă, grupul este transferat în coteţe acoperite, cu curte pentru plimbare şi păscut. Acestea nu se încălzesc, însă temperatura nu trebuie să scadă sub 18-20°C.
Creşterea pe podea poate fi făcută numai dacă deasupra se asigură un aşternut gros sau se aplică nişte grătare din material plastic. Încălzirea se realizează cu ajutorul unor eleveuze.
Podeaua este acoperită cu un strat de paie curate sau talaş de cel puţin 7 cm grosime, bine uscat, nemucegăit, bine tasat pentru ca să nu afecteze mersul puilor. În nici-un caz nu trebuie folosite aşchii de lemn, deoarece puii de fazan pot să le înghită în loc de furaj, în aceste condiţii putând să survină chiar şi moartea. În cazul creşterii pe podea, temperatura camerei în timpul zilei, atunci când grupul este în mişcare, se menţine în jurul a 25-28°C, iar noaptea, când dorm, la 32°C.Ăn centrul eleveuzei, trebuie să avem 37-38°C şi la 5 cm deasupra solului. După aceasta, temperatura se micşorează treptat, ca şi în cazul creşterii în cuşti, în funcţie de comportamentul stolului. Temperatura se micşorează prin ridicarea eleveuzei cu 1 cm pe zi, începând cu ziua a 6-a.
Într-o boxă de 4x4 m se introduc 350 de pui. În primele 3-4 zile puii au la dispoziţie un spaţiu mai redus prin limitarea acestuia cu ajutorul unor cercuri de carton sau placaj. În ziua a 2-a se lărgeşte cercul, iar în a 4-a zi se elimină. Colţurile boxei se rotunjesc (se umplu) cu talaş.
Iniţial, pentru 1mp de podea sub nişte eleveuze se instalează până la 25 sau chiar 30 de pui de fazan, al căror număr scade, după a 9-a săptămână de viaţă, la 15-20. În ce-a de-a 7-a zi, în cazul unei vremi însorite, puii pot fi scoşi la plimbare prin curte timp de jumătate de oră, pe urmă progresiv, timp de una, două trei ore. De obicei, după vârsta de 3-4 săptămâni, în caz de vreme urâtă, puii sunt transferaţi în voliere, de suprafaţă de 30-40mp, în care sunt crescuţi aproximativ 100 de pui.
După 6 săptămâni, sunt mutaţi în voliere cu lungimi de zeci de metri. Aici ei pot creşte liber până în momentul în care sunt valorificaţi. Se recomandă ca volierele să aibă aceeaşi lăţime cu boxele, iar lungimea cât mai mare. Se va asigura câte 0,4mp/cap, atunci când sunt mutaţi. În fiecare volieră se vor amenaja scăldători de nisip şi de cenuşă cu un mic adăpost acoperit. În cazul unei vremi nefavorabile, puii vor fi introduşi în boxe sau adăposturi imediat.
Puii se cresc în hale şi volierele aferente până la 40-50 de zile, vârstă de la care suportă relativ uşor capriciile vremii. De la această vârstă, puii sunt introduşi în voliere de stocaj. Acestea au suprafeţe variabile (0,5-1 ha) fiind recomandate menţinerea unor pâlcuri (boschete) alternând cu suprafeţe cultivate cu lucernă, sorg, porumb, floarea soarelui, sfeclă furajeră, cu perioada de vegetaţie diferită, asigurându-se astfel hrana suplimentară precum şi adăpost natural. Densitatea minimă este de 4-5 mp/cap.
În adăposturi se vor construi mici adăposturi cu acoperiş într-o singură pantă sub care se amplasează hrănitoarele şi adăpătoarele (câte una pentru fiecare 100 de pui). La înălţimea de 1m de la sol se vor fixa stinghii de 3-4 m lungime, la 25 cm una de alta (50 de stinghii/ha). Din loc în loc se vor amenaja grămezi de nisip şi cenuşă, minim 3-5 bucăţi de câte 3-5 mp. Se vor asigura cutii cu nisip şi cenuşă în hale, dacă se vor creşte în hale până la sacrificare.
În unul din colţul volierei se amenajează din plasă de sârmă tunelul de prindere în vederea valorificării.
5.3 Creşterea puilor de fazan în puierniţe
Puierniţele pot fi hale – adăpost fixe sau mobile, dotate cu sisteme de încălzire (eleveuze, ca şi pentru puii de găină). În puierniţe, indiferent de tipul de construcţie, densitatea nu trebuie să depăşească 18-22 pui/mp.
Puierniţele mobile (pe roţi), asemănătoare cu cele folosite pentru puii în fostele crescătoare de păsări de tip CAP, din anii ’50-65, se instalează pe câmp, asigurând în jur un padoc demontabil (de 15x30m) cu înălţimea de 2,5m, din plasă de sârmă cu ochiuri de sub 2x2cm dimensiune pe înălţimea de 60cm de la sol şi de 4x4 cm pe înălţimea de la 60cm până la restul înălţimii. Sârma trebuie bine ancorata de la sol, de preferinţă uşor îngropată pe 5-7cm adâncime, spre a nu permite ieşirea puilor pe dedesubt.
Temperatura optimă în hala puierniţă va fi de 35-36 grade în primele 7 zile de viaţă, scăzând apoi progresiv la 32-27 grade în a 2-a săptămână de viaţă, la 25-22 grade în a 3-a săptămână şi la 21-16 grade în săptămânile 4 şi 5. puii sunt lăsaţi liberi la padocul înierbat, începând cu a 3-a săptămână de viaţă.
După vârsta de 6 săptămâni, puii pot fi lăsaţi afară şi pe timpul nopţii, fiind introduşi în hale numai pe vreme foarte rece.
Pe laturile padocului sau în colţuri se amenajează copertine-umbrare, care să asigure puilor adăpost pe timp neprielnic. De asemenea, se creează locuri cu grămezi de crengi, care să imite tufişurile.
Administrarea hranei se face în puierniţă în primele 14 zile de viaţă, de la 3-5 săptămâni în padocuri, folosind hrănitori (asemănătoare cu cele pentru puii de găină), asigurând un front de furajare de 3cm/cap. adăparea se face fie în adăposturi automate sau semiautomate, fie folosind borcane aşezate cu gura în jos în nişte farfurii de lut.
Borcanele aşezate cu gura în jos sunt umplute cu apă, eliberând masa pe măsură ce aceasta este folosită de către pui. Pentru adăpat trebuie folosite asemenea adăpători care să nu permită udarea pufului de pe corpul puilor, mai ales în primele săptămâni de viaţă.
7. PRODUCŢIA DE OUĂ
Cel mai târziu la sfârşitul lui februarie, cuştile pentru depunerea ouălor trebuie pregătite pentru primirea femelelor. În colţuri se pun rămurele de copaci, mărăcini, care pot fi folosite drept ascunzătoare pentru femelele care vor să-şi depună ouăle în locuri ascunse sau întunecoase. Grupele se formează cel mai târziu în prima jumătate a lunii martie, pentru ca păsările să aibă timp să se obişnuiască cu noul adăpost. Dacă nu se cunosc, unii masculi mai agresivi îşi pot răni sau chiar ucide partenerele. Din acest motiv, în primele zile ale convieţuirii, masculul este separat într-o parte a volierei, cu o plasă de sârmă, pentru câteva zile. După ce începe să manifeste o atitudine binevoitoare faţă de femele, peretele despărţitor este înlăturat, însă compartimentul masculului trebuie urmărit cu atenţie timp de încă câteva zile. Riscurile se micşorează dacă în volieră există destule plante vegetale şi locuri de ascuns pentru femele.
Din cea de-a 2-a jumătate a lunii martie încep să se manifeste instinctele sexuale ale fazanilor. Începe perioada de călduri. Masculii devin mai neliniştiţi, se umflu în pene, se învârt în jurul femelelor cu un mers specific, bat din aripi şi emit tot felul de sunete. La scurt timp se manifestă instinctele sexuale şi la femelele depunătoare de ouă. Încrucişarea se realizează, de obicei, la primele ore ale dimineţii. Dacă sunt foarte excitaţi şi le incomodează pe femele, masculii trebuie separaţi, până când se liniştesc.
Spermatozoizii fazanilor sunt foarte rezistenţi şi sunt în stare să fertilizeze câteva ouă.
Înainte de depunerea ouălor, femelele încep să facă mici găuri pentru cuibar. Găurile trebuie să fie lărgite şi în jurul lor se pune iarbă, frunziş sau muşchi. Cuibul poate fi făcut bucăţi de pământ scoase împreună cu iarbă.
În libertate, o femelă poate depune între 16 şi 18 ouă, înainte de a începe clocirea lor. În captivitate, numărul ouălor recoltate de la o singură făzăniţă poate ajunge la 70 de bucăţi de-a lungul a 3 luni: aprilie-iunie. Media este situată în jurul a 55 de ouă/femelă. Se pot recolta ouă şi mai târziu, în luna iulie, dar ele au o fertilitate foarte scăzută.
Ouarea începe după ce vremea se încălzeşte, în mod normal în jur de mijlocul lui aprilie şi se termină, tot de obicei, în prima jumătate a lui iunie. Condiţiile climaterice nefavorabile pot amâna procesul de depunerea ouălor iar cele favorabile îl pot accelera cu 10-15 zile.
La începutul primăverii, în cazul unei răciri bruşte, procesul de depunere a ouălor poate fi încetinit sau oprit, însă după încălzirea vremii, el este reluat. Femelele din rasele mai productive de ouă o dată la 2 zile, în special seara. Ele devin neliniştite, fug haotic în diferite direcţii şi înainte de ouare se îndreaptă spre cuibar. Femelele din rasele de vânătoare ouă uneori dezordonat, acolo unde se găsesc pe moment.
Capacitatea de ouare şi fertilitatea depind de mulţi factori. Pe primul loc se află condiţiile de creştere şi alimentaţia. Pe cel de-al 2-lea loc se află vârsta. Cei mai buni indicatori îi au femelele aflate în al doilea ciclu de ouare. Fertilitatea la unii masculi mai vârstnici este mai mare decât la cei tineri. Puii rezultaţi de la părinţi mai în vârstă au o mai mare vitalitate şi sunt mai rezistenţi la boli.
Există metode de stimulare artificială a producţiei de ouă: femelele sunt închise în cuşti luminate artificial şi natural, succesiv, astfel încât perioada de lumină zilnică să fie de 13 ore, începând cu 1 martie. La rândul lor, masculii trebuie supuşi acestui regim începând cu o lună mai devreme.
La începutul sezonului pentru ouare, fertilitatea este întotdeauna mai mică însă ajunge, după câteva zile, la capacitatea sa maximă. În cazul unei bune îngrijiri şi a unei hrăniri cu produse de origine animalieră, fertilitatea la fazani poate fi de peste 95%, fenomen rar întâlnit la alte rase de păsări de curte. Atunci când nu sunt bine hrăniţi, când nu au suficiente substanţe minerale şi vitamine în tain, este posibil ca unele păsări, în special masculii, să spargă ouăle aflate la clocit. Cojile de ouă care se dau ca adaos de substanţe minerale trebuie să fie bine fărâmiţate. În luna mai fertilitatea ajunge la valoarea maximă, de 98%.
Ouăle fazanilor sunt foarte slabe şi au un înveliş fragil, de aceea trebuie să se umble cu foarte mare atenţie cu ele, în special atunci când păsările sunt crescute în voliere. Ouăle trebuie strânse în mod regulat, de 2-3 ori pe zi, iar în cazul unei vremi ploioase sau foarte calde – mai des. Ouăle adunate se pun în suporturi din carton pentru ouă, curate, cu vârful în jos. Ouăle mai mici sunt învelite în hârtie, pentru a nu se fisura în timpul transportului. Ouăle de fazan se păstrează la fel ca cele de găină. La recoltare se va însemna cu un creion negru, moale, data recoltării şi numărul boxei, pentru a se identifica şi înlocui masculii nefertili.
Ouăle de fazan au culoare verzuie, uniformă, greutatea lor variind între 30-35 de grame. Primele ouă sunt mai mici (32 g în medie), ele crescând de-a lungul perioadei de depunere. Pentru incubaţie, se vor alege ouăle cu o mică strălucire, nu cele mate.
Ouăle adunate sunt marcate prin înscrierea iniţialei rasei şi data ouării. Ouăle trebuie să fie puse în incubatoarele pentru clocit cel mai târziu după 3 zile, deoarece calităţile lor de incubaţie se deteriorează foarte repede. În cazul păstrării ouălor timp de o săptămână, capacitatea lor de clocire se reduce cu 10%, iar în cazul păstrării lor timp de cel mult 10 zile , cu 15-20%. Condiţiile de depozitare sunt 10-13 grade Celsius şi o umiditate de 50-60%. În timpul perioadei de conservare, ouăle vor fi aşezate în poziţie verticală, uşor înclinate, cu partea mai lată în sus. Întoarcerea lor nu este neapărat necesară, important fiind ca durata păstrării să nu depăşească 10 zile.
Unii crescători acordă o importanţă deosebită culorii cochiliei: ouăle mai pigmentate sunt, în general, mai puţin fertile. De asemenea, ei evită incubarea ouălor a căror coajă este rugoasă, care au forme anormale, sau sunt prea mici. Aceste ouă sunt produse de femele la începutul sezonului, şi abia după 4-6 ouări se obţin ouăle cu greutate şi aspect normal.
Dacă nu există suporturi de carton, ouăle pot fi ţinute şi culcate însă trebuie întoarse în fiecare zi la 180 de grade, pentru a-şi păstra capacitatea de clocire. Pentru transportul ouălor se folosesc lădiţe de transport pentru ouă. Mijloacele de transport trebuie să circule cu o viteză mai mică pentru a se evita gropile şi denivelările de pe drum.
7.1 Clocirea ouălor
Ouăle de fazan se clocesc într-un interval de 24-25 de zile, cu excepţia raselor la care perioada de incubaţie este de 27-28 de zile. Înainte de a fi introduse în incubator, ouăle se vor lăsa 24 de ore, după transport, pentru a se „odihni”.
7.1.1 Clocirea artificială
În clocitorile fermelor de fazani se folosesc incubatoare automate universale. Pentru nevoile crescătorilor amatori de păsări se produc diferite sisteme de incubatoare plate, cu o capacitate de 100-1000 de ouă, cu indicatori tehnici foarte buni.
În incubatorul cilindric, ouăle sunt puse în câte 4 serii, la intervale de câte 5 zile. Temperatura se menţine constant la 37,8 grade iar umiditatea relativă la 52-56%. În cazul alimentării cu prima şi cea de-a doua serie, porţile de ventilaţie sunt deschise la jumătate, iar după introducerea şi celei de-a 3-a şi a 4-a serii sau când incubatorul este plin, se deschid în totalitate. Umiditatea relativă se menţine prin vaporizarea apei din tăvi şi prin deschiderea gurilor de ventilaţie.
Ouăle se întorc la fiecare 2-4 ore, până în ziua a 21-a. prima examinare de control se realizează în cea de-a 7-a zi, iar cea de-a 2-a, în a 21-a zi. Timp de 5-6 ore temperatura este ridicată la 39,5 grade, iar umiditatea relativă se menţine la 65-70%. În timpul clocirii, temperatura poate fi mărită până la 40 de grade Celsius.
În ultimele zile ale incubaţiei se intensifică schimbul de proteine al embrionilor iar temperatura lor creşte. Pentru a nu se încălzi prea tare, zilnic, de preferinţă dimineaţa, ouăle sunt stropite cu apă de băut, fiartă şi filtrată, cu o temperatură de 38 grade.
În fiecare dimineaţă, se va lăsa uşa incubatorului deschisă 5 minute, apoi progresiv până la 15 minute după 15 zile.
Incubatoarele plate sunt construite cu diferite sisteme de încălzire. Unele au sisteme de încălzire dispuse deasupra ouălor şi, drept rezultat, ouăle care sunt în zona centrală, în imediata apropiere a acestor sisteme de încălzire, se încălzesc mai mult, în comparaţie cu cele aflate pe margine. Acest inconvenient este înlăturat prin mutarea periodică a ouălor.
Alte incubatoare au sisteme de încălzire a vasului cu apă iar umezit şi încălzit are temperatura necesară în întreaga cameră de clocire. La început este menţinută temperatura de 37,5 grade, iar în ultimele 4 zile ea urcă la 39 grade. Umiditatea relativă a aerului este de 60%, iar în ultimele zile de creştere până la 70-80%. Răcirea se realizează la fel ca în cazul incubatoarelor circulare.
Ouăle din incubatoarele plate se întorc din cea de-a 3-a zi până la ieşirea puilor, la fiecare 8 ore sau de 3 ori pe zi.
Incubatoarele plate cu un volum mai mic reacţionează la temperatura din cameră, care trebuie să fie menţinută la o valoare relativ egală. Camerele în care sunt aşezate trebuie să fie aerisite mai des şi la un interval mai scurt de timp. În incubatoarele mai mici mai lipsesc aparatele pentru măsurarea umidităţii, iar clocirea se controlează prin măsurarea temperaturii aerului în camera de clocire.
După ieşirea din ouă şi uscare, puii de fazani sunt aşezaţi într-o baterie de cuşti. Dacă se foloseşte o lampă cu infraroşii, aceasta se ridică la 40 cm deasupra puilor, iar ulterior la 60 cm.
În cazul creşterii naturale, ouăle se clocesc direct pe pământ, unde se răcoresc şi absorb umiditatea necesară pentru dezvoltarea normală a embrionilor.
Întârzierea ecloziunii se datorează temperaturii scăzute din incubator sau eclozionator, a calităţii scăzute a ouălor (vechi). Dacă temperatura este prea ridicată, ecloziunea întârzie, creşte concentraţia de dioxid de carbon, puii vor avea abdomen mare şi murdari de conţinutul oului.
Ecloziunea prematură este datorată temperaturii prea ridicată în eclozionator. Apar pui de talie mică, cu embrion uscat.
Dacă avem exces de aerisire, rezultând o umiditate scăzută în eclozionator, coaja oului se sfărâmă uşor, membrana devine elastică, de consistenţa cauciucului, şi puiul moare asfixiat.
Dacă avem umiditate prea scăzută în eclozionator coroborată cu ouă vechi sau păstrate incorect, aerisire insuficientă sau supraîncălzirii camerei de ecloziune, exces de umiditate în incubator, puii cresc foarte mari şi nu pot ieşi din ou, murind sufocaţi. Aceasta se mai datorează şi oscilaţiilor de temperatură şi în mod special supraîncălzirii în primei săptămâni a incubatorului, incubaţiei la o temperatură foarte scăzută sau foarte ridicată.
Embrionii mor în ou, datorită excesului de temperatură în incubator în timpul primelor 15 zile, neîntoarcerii ouălor deloc sau neregulat.
Temperatura foarte ridicată în incubator produce hemoragii şi moartea embrionilor în special între a 3-a ţi a 15-a zi de incubaţie. Temperatura prea ridicată în eclozionator în timpul zvântării puilor îi face foarte nervoşi.
7.1.2 Clocirea naturală
Multe rase de fazani nu clocesc ouăle atunci când sunt crescuţi în mediul artificial sau atunci când volierele sunt strâmte. De aceea, crescătorii de fazani preferă să folosească găini sau curci pentru clocirea ouălor de fazani. Sunt preferate găinile care sunt mai liniştite şi nu ciupesc ouăle de fazan. Cloştile trebuie mai întâi deparazitate pentru a se obţine pui sănătoşi şi cu o vitalitate crescută.
Clocirea ouălor de fazan se deosebeşte de clocirea altor păsări de curte. Embrionii se dezvoltă normal numai atunci când au o umiditate suficientă şi solul este răcit. Dacă în cuibar există fân sau paie, care împiedică ouăle să atingă pământul, rezultatele clocirii sunt proaste – fie embrionii mor, fie puii se nasc morţi.
Crescătorii de fazani trebuie să aleagă locul de cuibar într-o poiană cu iarbă, dacă se poate într-o depresiune naturală. Alături de cuibar se pune nişte fân, muşchi sau frunziş, care trebuie să aibă întotdeauna contact cu pământul iar atunci când se usucă, trebuie stropite cu apă rece.
Înainte de a fi pusă pe ouă, cloşca trebuie obişnuită să clocească. Ea este pusă pe nişte ouă încălzite, seara, după ce a fost hrănită şi a băut apă, într-o cameră întunecată, în decurs de două până la trei zile. Dacă ea rămâne aşezată peste aceste ouă, ele trebuie schimbate cu cele de fazan. Sub găinuşe se pun zece ouă, sub găini câte 15 ouă iar sub curci 25 de ouă. Cloştile se ridică în fiecare seară de pe ouă, pentru a fi hrănite cu furaje din cereale. Furajele cu multă apă nu sunt indicate deoarece pot provoca colici şi alte deranjamente ale stomacului. La început, cloştile sunt ridicate de pe ouă pentru o perioadă scurtă – în prima săptămână pentru maxim 10 minute, în cea de-a 2-a săptămână pentru un sfert de oră, iar ultimele zile pentru 20 de minute. Astfel, ouăle se răcoresc iar cloşca se poate hrăni şi adăpa. Unii crescători de fazani consideră că prin atingerea pământului ouăle se răcoresc suficient şi de aceea ridică cloşca de pe cuib o dată la 2 zile. În cea de-a 23-a zi, puii de fazan încep să dea semne de viaţă şi ies din ouă în următoarele 2 zile. Pentru uşurarea ieşirii puilor din ouă, acestea sunt stropite, din cea de-a 18-a zi, cu apă de băut fiartă, care o temperatură de 39-40 grade. După ce puii au ieşit din ouă, cuibul este curăţat de coji iar cloşca şi puii sunt lăsaţi în locul unde vor fi crescuţi.
8. HRĂNIREA FAZANILOR
Există mai multe modalităţi practice de hrănire a fazanilor. Unii crescători de fazani consideră că aceste păsări trebuie hrănite cu cât mai multe produse de origine naturală, cu un conţinut de peste 30% în proteine. Alţii preferă o alimentaţie combinată cu diferite amestecuri de furaje, la care se adaugă şi hrană naturală, de origine animalieră. În unele ferme se folosesc furaje combinate, care conţin 18-20% proteină crudă pentru fazanii care sunt scoşi sub cerul liber pentru a fi crescuţi. Restul de hrană necesară de origine animalieră îl găseşte în natură.
Funcţie de vârstă şi starea fiziologică, cerinţele de apă, proteină, lipide, minerale şi vitamină diferă.
Proteinele îndeplinesc importante funcţii plastice, energetice şi biologice. Sunt formate din aminoacizi, unii neputând fi sintetizaţi de organism şi de aceea trebuie să fie luaţi din proteinele din furaje. Un conţinut mai bogat în proteine şi aminoacizi esenţiali, cu valori energetice ridicate, poate conduce la un consum mai redus de hrană. Pasărea îşi reglează consumul până la nivelul necesarului energetic.
Energia metabolizantă rezultă din energia brută a furajelor din care se scad pierderile de energie prin fecale, urină şi gaze de fermentaţie
Celuloza este un poliglucid ce alcătuieşte ţesuturile, cu o structură fibrilară. Ea nu este macerată de fermenţii digestivi, ci numai de bacteriile de fermentaţie din tubul digestiv. Prezenţa celulozei, în limite minimale, realizează un tranzit digestiv normal.
Grăsimile sunt sintetizate dina alimente cu ajutorul zaharurilor din cereale.
Substanţele minerale contribuie la metabolismul glucidelor şi lipidelor, menţinerea presiunii osmotice. Carenţa furajelor în substanţe minerale, duce la afecţiuni grave în organism: anemii, distrofii osoase, aberaţii de gust, carenţe care pot fi fatale. Prea mult calciu în furaj, determină diminuarea absorbţiei de mangan şi zinc. Manganul asigură evitarea deformării articulaţiilor şi oaselor. Deficienţa de zinc duce la deformări ale membrelor, îngroşarea articulaţiilor şi pielii de pe picioare şi degete.
Vitaminele asigură reglarea metabolismului fiind indispensabil, insuficienţa, lipsa şi excesul de hrană produc boli grave – vitaminoze.
Frontul minim de hrănire este:
- 0-7 zile – minim 1,5 cm/pui
- 8-40 zile – minim 3 cm/pui
- peste 40 de zile – 5 cm/pui
În voliere hrănitorile se dispersează uniform pe toată suprafaţa, sub adăposturil acoperite.
8.1 Hrănirea fazanilor în condiţii casnice
Crescătorii amatori de fazani consideră că nu există o alimentaţie de tip standard pentru toate rasele de fazani, deoarece cerinţele diferă în funcţie de fiecare pasăre. Ei au constatat că la fazanii din rasa încornorată şi strălucitor nu trebuie să li se dea furaje din cereale, bogate în grăsimi.
Tainul zilnic trebuie să fie mai diversificat. Nucleul este constituit din: cereale – grâu, orz, ovăz, porumb, mei, tărâţă de grâu; soia, mazăre, seminţe de floarea soarelui, sămânţă de conopidă, jir, şroturi sau furaj concentrat, alcătuit din turte măcinate, cu un conţinut bogat de proteine şi săruri minerale / de floarea soarelui, soia, alune, plante rădăcinoase – cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, ridichi; furaje verzi – varză, salată, spanac, urzică, lucernă, măcriş, fructe – de salcâm alb, soc, păducel, afine, măceş. Dintre alimentele de origine animală sunt de preferat făina de oase şi cea de peşte, urda, zer, omizi, gândaci, ouă de furnici.
În primele 3 zile după naşterea puilor, fermele de fazani folosesc o hrană mai dietetică, care să-i ajute pe nou născuţi să se dezvolte. Se foloseşte un amestec format din pesmeţi bine fărâmiţaţi (30-35%), urluială de porumb (20-25%), 40% amestec de urluială de grâu, ovăz şi orz decojit, mei şi 10% lapte praf. Este de dorit să se adauge şi 2-3% substanţe minerale. Pesmeţii pot fi amestecaţi şi cu furaje combinate, la care se trece, în totalitate sau parţial, după cea de-a 3-a zi.
În timp ce puii de la păsările de curte se hrănesc în special cu furaje combinate, principala hrană a puilor de fazan care se află în libertate o reprezintă insectele – în prima săptămână în jur de 85%, în cea de-a 2-a 60-65%, iar în cea de-a 3-a în jur de 50%. Din acest considerent, puii de fazan trebuie îndreptaţi spre o asemenea hrană sau spre furaje combinate cu o concentraţie ridicată de proteine.
În amestecul de furaje se adaugă de obicei şi câte un ou bine fiert – unul la 15 păsări – sau numai gălbenuşul, la începutul primei săptămâni, precum şi iaurt, după posibilităţi. Hrana de origine animalieră poate fi înlocuită cu carne, aruncată în carne fiartă. La sfârşitul săptămânii, raţia zilnică este îmbunătăţită cu iarbă verde, foarte bine tocată. Hrana se dă de 6 ori pe zi în intervale egale de timp, pentru a se evita înăcrirea.
Din cea de-a 4-a sau a 5-a zi, puii de fazani încep să se hrănească cu terci de ouă, denumit şi caimac de ouă. Acesta se prepară în felul următor: se bat 4 ouă în 330 grame de lapte, la care se adaugă 2 linguriţe de făină de ovăz. Terciul se fierbe până când începe să se îngroaşe.
Numărul ouălor poate fi micşorat în cea de-a 2-a săptămână. După împlinirea vârstei de 4 săptămâni se măreşte cantitatea de mei, orz, în general de cereale. În cea de-a 3-a lună, fazanii aflaţi în creştere se hrănesc ca şi adulţii.
În fermele pentru creşterea fazanilor sunt răspândite mai multe sisteme de hrănire a puilor. În raţie se regăsesc diferite făinuri, la care se adaugă lapte fiert, griş, orez, iaurt. La multe ferme se preferă folosirea furajelor combinate moderne, pentru fiecare categorie de vârstă. Această alimentaţie este completată de existenţa unei curţi cu surse de hrană naturală. Raţia zilnică începe de la 3-5 grame şi ajunge, în cazul adulţilor, la 80-85 de grame.
În cazul fazanilor adulţi trebuie să se acorde o atenţie deosebită pregătirii pentru sezonul de înmulţire. Acestor păsări le sunt date tot mai multe alimente cu vitamine, în scopul creşterii fertilităţii şi creşterii vitalităţii puilor. Se poate da şi orz, ovăz, precum şi o cantitate mai mare de furaje verzi şi suculente într-o combinaţie echilibrată.
8.2 Hrănirea puilor de fazan
Metabolismul şi ritmul de creştere la puii de fazan sunt foarte active şi, până la 4 luni (la deplina dezvoltare), se vor asigura mai multe reţete de hrană, diferite ca valoare nutritivă şi energetică, în concordanţă cu nevoile organismului într-un anumit stadiu de dezvoltare.
În general sunt mulţi crescători care susţin că puii de fazan nu pot fi crescuţi fără larve de furnici, fapt infirmat de zootehnică. Este dovedit că puii de fazan pot fi crescuţi în bune condiţii cu cloşti artificiale, asigurând raţii nutritive bine echilibrate din punct de vedere proteino – vitamino - mineral.
Pentru fiecare kg de amestec de nutreţ se adaugă 40 mg vitamina A, 7,2 mg vitamina D2, 30 mg vitamina B2. Când unele sortimente nu pot procurate, pot fi înlocuite cu altele conform cu echivalentele cunoscute în normele de alimentaţie a animalelor domestice.
Prima hrănire se va face la 24 de ore de la naştere.
Creşterea penajului şi colorarea se asigură prin prezenţa in raţie a şroturilor de floarea soarelui şi de soia, precum şi a premixului care conţin aminoacizi esenţiali din grupa sulfonică. Acesta mai conţine o serie de antibiotice necesare pentru apărarea organismului faţă de bolile infecto-parazitare.
8.3 Model de raţie pentru puii de fazan
Sortiment de furaj:
- făină de porumb
- făină de orz cernută
- făină de ovăz cernută
- făină de grâu furajer
- şroturi de soia, floarea soarelui
- tărâţe de grâu
- ouă de fierte tari tocate
- lapte praf ecremat
- făină de fân de lucernă
- făină de carne, sânge, peşte
- drojdie de bere furajeră
- morcovi roşii sau nutreţ verde (lucernă)
- făină de scoici (cretă furajeră)
- făină de oase
- sare de bucătărie
În primele 3 zile de viaţă, puilor de fazan li se administra în raţia de hrană exclusiv un amestec format din ouă fierte tocate foarte mărunt, în părţi egale cu făină de porumb. Din a 4-a zi se începe hrănirea cu amestecul din reţeta prezentată în tabel, din care însă se elimină făina de fân, care se introduce în raţie abia după vârsta de 14 zile, alternând cu tainuri formate din ouă şi brânză de vaci care se reduc treptat, scoţându-se complet din furajare după vârsta de 10 zile.
Tainul de nutreţ concentrat se poate administra fie uscat (reprezentând jumătate din cantitatea de cereale – făinuri, cereale, şroturi, tărâţe), fie şi umed, reprezentând restul nutreţurilor. Amestecul umed se va administra în tainuri mici, atât cât se consumă în totalitate la o masă, la început de 2-3 ori pe zi, rărindu-se până se ajunge la un tain.
Cantitatea de nutreţ consumată zilnic de un pui de fazan este relativ mică; în primele 3 săptămâni de viaţă, de exemplu, un pui consumă 330-350 g, respectiv 2-3 g zilnic, în primele 3 zile de viaţă, ajungând la 30-35 g/zi la vârsta de 2 săptămâni.
În apa de băut este bine să se adauge hipermanganat de potasiu în proporţie de 1%. În ziua a 2-a şi a 3-a se administrează streptomicină în apa de băut, fiartă şi răcită (2 g la 10 litri de apă). În perioada 4-7 zile, se administrează Eritrom 6% s.a., 1 g la un litru de apă, asociat cu vitamina A, D3, E şi C – 1 g - 1 litru de apă. În ziua 23-27, se administrează, de asemenea, Eritrom sau Flumequinorom.
La vârsta de 15 zile se execută prima vaccinare împotriva pseudopestei, cu vaccin viu, liofilizat, tulpina La Sota, Avipestisota. La 24 de zile se face a 2-a vaccinare antipseudopestă aviară, cu vaccin „Avipestiosota”, viu, liofilizat, tulpina La Sota, conjunctivă.
În săptămâna a 6-a poate apărea fenomenul de picaj; se micşorează densitatea şi la nevoie se taie ciocul. Se izolează puii cu fenomene de picaj sau canibalism. În jurul vârstei de 42-44 zile, se execută a 3-a vaccinare, cu vaccin PESTIHOLVAC, inactivat, uleios, mixt, contra pseudopestei aviare şi holerei aviare, subcutanat, în regiunea cefei sau intramuscular, în muşchii coapsei, pieptului sau aripii. Nu se va face vaccinarea la păsările care prezintă avitaminoze, bolnave de micloplasmoză, colibaciloză, bursită infecţioasă, salmoneloză, coriză, holeră, tuberculoză, coccidioză sau alte boli parazitare, deoarece nu se imunizează corespunzător. Înainte, în ziua şi după vaccinare, se administrează în apa de băut, vitamina A, D3, E şi C şi un antimicrobian cu spectru larg. Se efectuează tratament individual, , odată cu vaccinarea, cu fenilbenzadol sau tetramisol, contra singamozei, odată cu scoaterea puilor în voliere.
La vârsta de 75 de zile se efectuează a 4-a vaccinare cu vaccin PESTIHOLVAC contra pseudopestei şi holerei. La 125 de zile, se execută a 5-a vaccinare cu acelaşi vaccin. În continuare se execută vaccinările din 2 în 2 luni.
Din săptămâna a 8-a se introduce sare în apa de băut – 5g/litru de apă.
8.4 Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei
Fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere care pentru lunile de iarnă trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.
În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.
Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos.
Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.
Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.
8.5 Hrănirea fazanilor adulţi
Pe timpul friguros, furajarea se face sub adăposturi de hrănire (în voliere de iernat), administrând raţia de hrană în hrănitori semiautomate, plasate pe nişte suporţi la o înălţime de 8-10 cm de sol.
Este interzis a se hrăni reproducătorii cu furaje concentrate combinate preparate pentru pui, deoarece conţin substanţe care reduc sau opresc ouatul.
Raţia de hrană este formată dintr-un amestec de grăunţe de porumb 35%, mei 20%, cânepă 10%, floarea soarelui 5%, soia 5% şi spărtură de orz sau de grâu 25%. În acelaşi timp se asigură zilnic circa 10 g de rădăcinoase pentru fiecare fazan (morcovi, sfeclă, napi), care pe timpul geros se ridică pentru a nu îngheţa şi a produce tulburări digestive, Administrarea raţiei zilnice de hrană se face o singură dată pe zi, dimineaţa, mereu la aceeaşi oră.
De la 1 ianuarie se schimbă şi raţia de furaje, cu furaj special pentru stimularea activităţii sexuale.
Înainte de a începe perioada de ouat (luna mai), fazanii se introduc în voliere speciale de ouat, în vederea pregătirii fazanilor pentru ouat şi reproducţie. Raţia de furaj pentru această perioadă trebuie să asigure un raport 1:3,5 la 1:
SURSA:http://eunescu09.sunphoto.ro/sorin gache
În ultimele 2-3 secole, ca urmare a extinderii relaţiilor comerciale, în multe ţări au fost introduse cele mai diferite specii de fazani. Drept rezultat al împerecherii fazanului sălbatic cu alte specii de fazani s-a obţinut aşa numitul fazan de vânătoare, care cunoaşte o largă răspândire. Familia fazanilor este împărţită în 9 rase şi mai multe specii, dintre care cea mai cunoscută este fazanul sălbatic.
A. Fazanii de vânătoare
1. Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus). Are culoare a penajului albăstrui – verzui, cu luciu metalic pe gât şi pe cap, ruginie metalică pe cap şi roşie – brună pe restul capului, cu pete aurii sau negre – albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben – castanie cu dungi subţiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.
Femela are conformaţia mai mică, mai fină şi coada mult mai scurtă decât masculul, cu penajul de un colorit mai şters, brun – gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care-şi face cuibul.
Greutatea corporală la femelă este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung şi uşor curbat. Faşa este lipsită de penaj, de culoare roşie, care în perioada împerecherii capătă o nuanţă aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust şi strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subţiri şi lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.
2. Fazanul negru (Phasianus cochicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. coloritul general al corpului este verde închis la mascul şi aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie şi greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun şi o producţie de ouă mai mare.
3. Fazanul verde (Phasianus cochicus verzicolor). Este originar din Arhipelagul Nipon. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat şi un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanţe albastru-roşcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă şi pe cea posterioară cenuşiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanţe metalic-bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenuşii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subţiri, negre – castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă şi uniformă pe tot corpul.
4. Fazanul mongol (Phasianus cochicus mongolicus). Spre deosebire de fazanii anteriori, are pe gât un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inele este întrerupt pe faţa anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanţe metalice pe cap şi pe gât. Pe piept are culoarea brun-roşcată cu reflexe roşii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roşiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisa, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia. Femelele încep ouatul timpuriu, au o producţie mai mare de ouă, iar puii sunt caracterizaţi printr-o viteză mare de creştere (caracter important pentru creşterea acestei specii în captivitate).
5. Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus cochicus torquatus). Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanţe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri şi părţile laterale ale trunchiului verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roşcat cu nuanţe aurii pe piept şi gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roşcat, nuanţe mai închise pe spinare
6. Fazanul de Formoza (Phasianus cochicus formosanus), are o talie mai mică decât fazanul chinezesc, cu care se aseamănă la culoare. Nuanţele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri şi porţiunea anterioară a spinării. La femele, nuanţele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.
Cea mai mare importanţă pentru fazanul de vânătoare din România o prezintă produsul de hibridare realizat la fazaneria de la Pădurea Verde, de la marginea Timişoarei, între masculul de fazan comun şi femela de fazan auriu, care se asemănă mai mult cu fazanul de vânătoare, dar cu greutate corporală mai mare, de peste 2 kg, cu rezistenţă organică deosebită şi adaptabilitate crescută.
B. FAZANUL DE DECOR
1. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus). Este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb şi cel mai frumos. Masculul prezintă pe cap şi gât o formaţiune de pene sub forma unui moţ, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată la mascul (cu un amestec de roşu aprins, albastru şi castaniu) şi foarte simplă la femelă, de culoare brună.
2. Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus) are o talie mare, asemănător cu rasele de găini uşoare. Caracteristic acestuia este moţul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea şi coada la masculi au o culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafaţa corpului, de nuanţă brună închisă.
3. Fazanul regal (Symaticus reevesii) este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2m, din care coada reprezintă până la 1,5m. culoarea capului, ca şi a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestriţat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subţiri negre şi brune. Este o specie de fazani bine adaptată condiţiilor din Europa.
Diferenţierea dintre mascul şi femelă este foarte pronunţată la fazanul sălbatic. Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice strălucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunţate, penele capului fiind asemănătoare unor corniţe. Pieptul are culoarea roşiatică a cuprului, cu o strălucire înspre albastru-violet. Partea superioară a spatelui are culoarea roşiatică a cuprului, înspre un roşu auriu iar partea inferioară şi penele exterioare ale aripilor sunt de o culoare ocru deschis. Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanţe gri închis în regiunea capului, gâtului şi pe părţile laterale ale pieptului.
Fazanul sălbatic are o lungime totală medie de 85-100cm. Coada are o lungime de 45-50cm şi este compusă din 18 pene ascuţite şi foarte elastice. Femelele depun în medie între 40-45 de ouă, mergând până la maximum de 55 de ouă. Aceşti fazani se cresc uşor în voliere , care sunt nişte cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plase de sârmă. Masculii cântăresc între 1,3kg şi 1,5kg iar femelele în jur de 1kg.
2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
Fazanul este o pasăre mobilă, de zi, care-şi caută hrana în mediul înconjurător. Principala sa hrană este de origine vegetală sau animală, raport care se modifică în funcţie de condiţiile meteorologice şi de anotimpurile anului. Se hrăneşte cu diferite seminţe ale unor plante de câmp, culturi de cereale, cu fructe mărunte sau cu seminţe ale acestora, cu sâmburi (folosiţi în locul pietricelelor pentru digestie mecanică), cu frunze, tulpini sau tuberculi, provenite de la tot felul de plante. Atunci când există un strat mai gros de zăpadă, fazanii se mulţumesc şi cu rămurele mai subţiri ale unor foioase. Distruge mulţi dăunători ai culturilor de cereale – larve, gândaci, omizi, fluturi, gândacul de Colorado. Consumă, de asemenea, şi şoareci de câmp sau alte mici rozătoare. În timp ce îşi caută hrana, fazanul scurmă doar la suprafaţă şi nu produce nici un fel de pagube culturilor agricole.
Potrivit unor studii, hrana fazanului se împarte astfel: 42% seminţe de la tot felul de buruieni şi plante, 23% insecte dăunătoare, 11% şoareci, melci, mici rozătoare, 2-3% seminţe ale unor culturi agricole.
Odată cu venirea toamnei, păsările formează stoluri,, masculii şi femelele trăind separat. Păsările încep să se hrănească sănătos şi să acumuleze o importantă cantitate de grăsimi sub piele (8-10mm) şi pe organele interne, pe care le vor folosi drept sursă de energie pe timpul iernii. Fazanii sunt păsări poligame. Masculii îşi aleg un loc înalt de pe teritoriul lor şi încep să cânte până atrag 4-6 femele, care încep să construiască cuibarul.
Femelele îşi fac cuiburile în tufişuri, mărăcini şi alte locuri greu accesibile. Cuibarul este reprezentat de o groapă adâncă de 3-5 cm şi lată de cel mult 15 cm, care este acoperită cu iarbă uscată şi puţin puf. Este posibil ca unele femele tinere să ouă, la început direct pe pământ. Femelele depun ouă, în funcţie de condiţiile climaterice ale zonei, de la sfârşitul lui aprilie, până la începutul lunii mai. În condiţiile creşterii intensive, depunerea ouălor începe la jumătatea lunii mai şi durează o lună de zile. În mediul lor natural, făzăniţele produc 8-18 ouă, cu o greutate medie de 32g, cu dimensiuni de 34-45 x 36-47 mm. În cazul creşterii intensive, de la o femelă care depune ouă se pot obţine 45-65 ouă. Ouăle se clocesc, în medie, într-un interval de 24 de zile. Puii de fazan cresc foarte repede, la vârsta de 2 săptămâni ajungând la 350-390g, atunci când sunt bine hrăniţi.
2.1 Manipularea fazanilor
Fazanii trebuie prinşi şi transportaţi cu atenţie. Transportul se face în lădiţe sau coşuri cu dimensiuni de 60-80 x 30-35 x 30 cm. Partea din faţă este acoperită cu un gard de sârmă. Capacul trebuie căptuşit cu pânză groasă de cânepă, pentru a se evita o eventuală rănire a păsărilor. Pe pereţii exteriori se practică orificii cu un diametru de 2 cm pentru a permite accesul aerului curat.
În timpul transportului, fazanii sunt hrăniţi cu porumb sau orz măcinat, aruncat pe podea. Pe peretele din faţă al gardului se leagă o adăpătoare şi se pun cofraje suculente şi iarbă verde.
4. FERMA DE FAZANI
4.1 Modele de ferme de fazani
Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.
Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special, faţă de orice specie sălbatică, să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.
Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor.
Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton. Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi vând o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători. Acoperişul volierei poate să fie realizat tot plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.
În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.
Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6m2 (2x2 sau 2x3m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.
Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.
Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie , cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucerna, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.
Volierelor trebuie de asemenea să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.
În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.
În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.
În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.
4.2 Creşterea naturală (sistemul de creştere extensiv)
În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti(găini), cu ouă procurate de la făzănării organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de yil, când sunt părăsiţi de cloşti.
Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70cm pentru găina cloşcă.
Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale”, care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.
Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.
Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucerniere sau trifoişti cu talie foarte mică – cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.
În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare.
Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucerniere sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.
Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucernierele vor fi cosite în fâşii paralele, late de 3-4m, despărţite una de alta de zone de 15-20m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante).
Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.
Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30m una de alta.
Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7cm).
Pe o “pajişte de creştere” se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).
Pe primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.
4.3 Creşterea în captivitatea a fazanilor (sistemul semiintensiv)
Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20mp pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.
De asemenea. Pot fi folosite “volierele de grădină”, pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 mp. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.
În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.
Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep şă doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.
4.4 Creşterea intensivă a fazanilor
Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.
Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.
Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.
5. REPRODUCŢIA LA FAZANI
Fazanii selectaţi pentru reproducere, se vor alege de regulă, din tineretul de sub 1 an, ecluzionat înainte de 15 mai. Selecţia se face în luna septembrie-octombrie. Se vor reţine numai exemplarele în perfectă stare de sănătate, bine conformate, cu pieptul cărnos, penaj complet, inclusiv coada, ochi limpezi şi ageri, colorit vineţiu, picioare netede, fără solzi, masculii de minim 1,5 kg, femelele de 0,9 kg.
La femele se aplică ochelari din plastic special confecţionaţi.
Recoltarea, transportul, depozitarea şi păstrarea ouălor de fazan se fac în mod asemănător cu cele ale ouălor destinate incubaţiei fiind de 5-7 zile. Ouălor de 8-15 zile pot fi folosite pentru incubaţie, dar procentul de ecloziune obţinut va fi mai mic cu 8-15%. Ouăle peste 15 zile vechime, dau rezultate slabe de ecloziune.
Incubaţia ouălor se face în 2 sisteme:
- natural (cu cloşti – găini);
- artificial, în staţii de incubaţie specializate.
Incubaţia naturală – cu cloşti (găini) – se face în cutii – cuibare pentru clocit, aşezate în linie, în hale, pe marginea adăpostului opus faţadei. În unele ferme se foloseşte incubaţia naturală amplasând cuibarele cu cloşti pe un teren împrejmuit, care trebuie să fie mai ridicat, cu un sol permeabil, care să permită scurgerea facilă a apei, ferit de vânturi, să fie acoperit pentru asigurarea protecţiei de ploi şi a umbrei necesare pe timpul foarte călduros şi însorit. Volierele de clocit trebuie să fie amplasate departe de sate, în zone liniştite, departe de drumuri intens circulate, căi ferate.
Înainte de a începe incubaţie se verifică integritatea cutiilor – cuibare pentru clocit, cele deteriorate se repară, toate sunt dezinfectate şi dezinsectate în sodă caustică 3%.
Asigurarea numărului de cloşti – găini trebuie să aibă în vedere procurarea unui număr suficient de cloşti care să ecluzioneze pe o durată de timp apropiată (un interval de 2-4 zile), ţinând seama de faptul că producţia de ouă de fazan se realizează în procent de 60-65% în luna mai. Toate aceste deziderate trebuie să conducă la obţinerea de loturi cât mai mari, compacte şi de vârste apropiate.
O cloşcă poate acoperi 18-22 ouă de fazan. Îngrijirea cloştilor se face asemănător ecluzionării altor specii de păsări. Procentul de ecloziune în cazul clocitului natural variază între 60-75%. Durata medie de ecloziune pentru ouăle de fazan este de 24 de zile, în limite de 23-35 de zile.
Incubaţia artificială se realizează cu rezultate foarte bune, folosind ouă de calitate foarte bună (vezi clocitul natural), în incubatoare de diferite tipuri şi mărci, asupra cărora nu insistăm. Rezultatele obţinute în incubaţia artificială pot conduce la realizarea unui procent de ecloziune de 70-75%. După naşterea puilor, procentul celor care vor atinge vârsta de 8 săptămâni se situează între 60 şi 90%. În medie, din 100 de ouă puse la clocit vor rezulta 57 de adulţi.
Dacă se încrucişează subiecţi din specii diferite, se obţin urmaşi hibrizi. Dacă se încrucişează subiecţi din aceeaşi specie, dar cu caracteristici diferite, urmaşii se numesc metişi. Diferenţa majoră dintre cele două procedee constă în faptul că metişii sunt întotdeauna fertili, spre deosebire de hibrizi, care sunt adesea sterili.
Pentru a realiza o hibridare de succes, se va avea în vedere alegerea unor exemplare care să prezinte compatibilităţi (să fie măcar din aceeaşi familie). Cu cât diferenţele dintre păsări sunt mai mari, cu atât şansele de reuşită sunt mai mici. În afara diferenţelor morfologice, există numeroşi alţi factori ce îngreunează acest proces: diferenţe de alimentaţie, de obiceiuri, de perioadă de reproducere.
Hibridarea artificială efectuată în laborator oferă o paletă largă de posibilităţi, obţinându-se, de exemplu, rase rezistente la temperaturi scăzute sau la anumite boli. În cazul creşterii fazanilor, hibridarea nu reprezintă o prioritate, preferându-se conservarea raselor pure. Se practică în special în cazul raselor de fazani ornamentali, chiar şi cu specii analoge cum ar fi cocoşi de munte sau găini pitice.
6. CREŞTEREA PUILOR DE FAZAN
6.1 Creşterea în condiţii de mici gospodării
Creşterea puilor de fazan în condiţiile oferite de gospodărie nu este grea, în special arunci când ouăle au fost clocite de cloşcă. Cloşca are grijă de ei şi îi păzeşte. În practica de amatori, de multe ori se folosesc cuşti pentru creştere, câteodată cu o lădiţă pentru ecloziune.
Lădiţa pentru ecloziune trebuie să aibă o lungime de 60cm, o lăţime de 50cm, înălţimea posterioară de 50cm şi de 40cm în cea din faţă. Acoperişul cu streaşină este puţin aplecat, mobil parţial sau în totalitate, pentru aerisire. Peretele din faţă are două uşi, care se deschi deasupra jgheabului. Una este din şipci, late de 15-20mm, fixate la o distanţă de 6cm una de alta şi se foloseşte pentru închidere pe timpul zilei. Cealaltă este acoperită cu o plasă deasă. Cu aceasta cuşca este închisă pe timpul nopţii. Lădiţa combinată pentru clocirea ouălor şi creşterea puilor are o lungime de 85cm, o lăţime de 50cm în faţă şi de 40 cm în spate. Se fixează cu nişte şipci groase, de circa 20mm. La o distanţă de 20cm de peretele lateral şi de cel din spate trece un grilaj din nuiele, astfel încât la mijlocul lădiţei să se formeze un spaţiu izolat din 3 părţi, în care se realizează practic clocirea. Nuielele sunt la 7 cm distanţă una de alta. Capacul are dimensiuni de 100x93cm, iar în spate şi pe lateral se formează o streaşină care poate fi înlăturată la nevoie. Partea din faţă se închide cu două uşi – cu un grilaj din 2 şipci pe timpul zilei şi una cu plasă, pe timpul nopţii.
În primele zile după ce puii au ieşit din ouă, dacă vremea este rece şi umedă, se poate închide capacul de noapte, astfel ca puii de fazan să nu poată ieşi afară. Hrana se pune în spaţiul dintre grilaj şi peretele cutiei. După câteva zile , după ce s-a observat că reacţionează la chemarea cloştii, puii de fazan pot fi scoşi afară. Din acest considerent, lădiţa este combinată cu o mică cuşcă în formă de curte, cu dimensiuni de 50x50x200cm. Aceasta se pune deasupra ierbii unde fazanii au posibilitatea de a scurma după insecte şi alt gen de hrană.
Puii de fazan pot fi crescuţi în voliere cu o suprafaţă de 10-20mp. Înăuntru se pune o cuşcă obişnuită din lemn, în care puii de fazan se adăpostesc în caz de vreme urâtă. O găină poate avea grijă de 15-20 de pui, iar o curcă poate avea grijă de un număr de până la 30 de pui de fazan. După ce au atins o vârstă de 20-30 de zile, puii de fazan sunt transferaţi în volierele comune.
Pentru creşterea puilor de fazan se folosesc cuşti mobile, de 3-5 mp, cu o înălţime de 1-1,2 m, care se aşează pe o păşune pregătită anterior.
5.2 Creşterea în captivitate
Modalităţile prezentate anterior sunt caracterizate printr-o serie de pierderi provocate de schimbările meteorologice bruşte, de pierderile provocate de păsările şi animalele de pradă. În fermele moderne de creşterea fazanilor, puii se cresc în 2 sau 3 faze, în funcţie de anotimp şi condiţii. La vârsta cea mai fragedă, aceştia sunt crescuţi în baterii de cuşti pentru păsări, după care sunt crescuţi iniţial, într-un coteţ cu curte şi, ulterior, în voliere.
Bateriile de cuşti sunt cu mai multe etaje. Într-o cuşcă cu dimensiuni de 3000x100x30 cm pot fi adăpostiţi 80-90 de pui, până la împlinirea vârstei de 2 săptămâni. În cazul unor rase mai mari poate fi necesar ca păsările să fie tăiate pe durata creşterii lor. Puii de fazan îşi pot răni picioarele în gardul de sârmă de pe podea, care are dimensiunile găurilor de 6x6 până la 12x12 mm. Prin urmare, în primele 4 zile, podeaua trebuie să fie acoperită cu câteva bucăţi de hârtie, rogojini sau pânză groasă, care sunt îndepărtate treptat.
Temperatura din bateria de cuşti se modifică, conform tabelului:
Vârsta (zile) Temperatura (°C)
1-3 32
4 31
5 30
6 29
7 28-27
8-14 26-25
15-17 24-22
18-21 22-20
După 18-20
După cea de-a 2-a săptămână de viaţă, grupul este transferat în coteţe acoperite, cu curte pentru plimbare şi păscut. Acestea nu se încălzesc, însă temperatura nu trebuie să scadă sub 18-20°C.
Creşterea pe podea poate fi făcută numai dacă deasupra se asigură un aşternut gros sau se aplică nişte grătare din material plastic. Încălzirea se realizează cu ajutorul unor eleveuze.
Podeaua este acoperită cu un strat de paie curate sau talaş de cel puţin 7 cm grosime, bine uscat, nemucegăit, bine tasat pentru ca să nu afecteze mersul puilor. În nici-un caz nu trebuie folosite aşchii de lemn, deoarece puii de fazan pot să le înghită în loc de furaj, în aceste condiţii putând să survină chiar şi moartea. În cazul creşterii pe podea, temperatura camerei în timpul zilei, atunci când grupul este în mişcare, se menţine în jurul a 25-28°C, iar noaptea, când dorm, la 32°C.Ăn centrul eleveuzei, trebuie să avem 37-38°C şi la 5 cm deasupra solului. După aceasta, temperatura se micşorează treptat, ca şi în cazul creşterii în cuşti, în funcţie de comportamentul stolului. Temperatura se micşorează prin ridicarea eleveuzei cu 1 cm pe zi, începând cu ziua a 6-a.
Într-o boxă de 4x4 m se introduc 350 de pui. În primele 3-4 zile puii au la dispoziţie un spaţiu mai redus prin limitarea acestuia cu ajutorul unor cercuri de carton sau placaj. În ziua a 2-a se lărgeşte cercul, iar în a 4-a zi se elimină. Colţurile boxei se rotunjesc (se umplu) cu talaş.
Iniţial, pentru 1mp de podea sub nişte eleveuze se instalează până la 25 sau chiar 30 de pui de fazan, al căror număr scade, după a 9-a săptămână de viaţă, la 15-20. În ce-a de-a 7-a zi, în cazul unei vremi însorite, puii pot fi scoşi la plimbare prin curte timp de jumătate de oră, pe urmă progresiv, timp de una, două trei ore. De obicei, după vârsta de 3-4 săptămâni, în caz de vreme urâtă, puii sunt transferaţi în voliere, de suprafaţă de 30-40mp, în care sunt crescuţi aproximativ 100 de pui.
După 6 săptămâni, sunt mutaţi în voliere cu lungimi de zeci de metri. Aici ei pot creşte liber până în momentul în care sunt valorificaţi. Se recomandă ca volierele să aibă aceeaşi lăţime cu boxele, iar lungimea cât mai mare. Se va asigura câte 0,4mp/cap, atunci când sunt mutaţi. În fiecare volieră se vor amenaja scăldători de nisip şi de cenuşă cu un mic adăpost acoperit. În cazul unei vremi nefavorabile, puii vor fi introduşi în boxe sau adăposturi imediat.
Puii se cresc în hale şi volierele aferente până la 40-50 de zile, vârstă de la care suportă relativ uşor capriciile vremii. De la această vârstă, puii sunt introduşi în voliere de stocaj. Acestea au suprafeţe variabile (0,5-1 ha) fiind recomandate menţinerea unor pâlcuri (boschete) alternând cu suprafeţe cultivate cu lucernă, sorg, porumb, floarea soarelui, sfeclă furajeră, cu perioada de vegetaţie diferită, asigurându-se astfel hrana suplimentară precum şi adăpost natural. Densitatea minimă este de 4-5 mp/cap.
În adăposturi se vor construi mici adăposturi cu acoperiş într-o singură pantă sub care se amplasează hrănitoarele şi adăpătoarele (câte una pentru fiecare 100 de pui). La înălţimea de 1m de la sol se vor fixa stinghii de 3-4 m lungime, la 25 cm una de alta (50 de stinghii/ha). Din loc în loc se vor amenaja grămezi de nisip şi cenuşă, minim 3-5 bucăţi de câte 3-5 mp. Se vor asigura cutii cu nisip şi cenuşă în hale, dacă se vor creşte în hale până la sacrificare.
În unul din colţul volierei se amenajează din plasă de sârmă tunelul de prindere în vederea valorificării.
5.3 Creşterea puilor de fazan în puierniţe
Puierniţele pot fi hale – adăpost fixe sau mobile, dotate cu sisteme de încălzire (eleveuze, ca şi pentru puii de găină). În puierniţe, indiferent de tipul de construcţie, densitatea nu trebuie să depăşească 18-22 pui/mp.
Puierniţele mobile (pe roţi), asemănătoare cu cele folosite pentru puii în fostele crescătoare de păsări de tip CAP, din anii ’50-65, se instalează pe câmp, asigurând în jur un padoc demontabil (de 15x30m) cu înălţimea de 2,5m, din plasă de sârmă cu ochiuri de sub 2x2cm dimensiune pe înălţimea de 60cm de la sol şi de 4x4 cm pe înălţimea de la 60cm până la restul înălţimii. Sârma trebuie bine ancorata de la sol, de preferinţă uşor îngropată pe 5-7cm adâncime, spre a nu permite ieşirea puilor pe dedesubt.
Temperatura optimă în hala puierniţă va fi de 35-36 grade în primele 7 zile de viaţă, scăzând apoi progresiv la 32-27 grade în a 2-a săptămână de viaţă, la 25-22 grade în a 3-a săptămână şi la 21-16 grade în săptămânile 4 şi 5. puii sunt lăsaţi liberi la padocul înierbat, începând cu a 3-a săptămână de viaţă.
După vârsta de 6 săptămâni, puii pot fi lăsaţi afară şi pe timpul nopţii, fiind introduşi în hale numai pe vreme foarte rece.
Pe laturile padocului sau în colţuri se amenajează copertine-umbrare, care să asigure puilor adăpost pe timp neprielnic. De asemenea, se creează locuri cu grămezi de crengi, care să imite tufişurile.
Administrarea hranei se face în puierniţă în primele 14 zile de viaţă, de la 3-5 săptămâni în padocuri, folosind hrănitori (asemănătoare cu cele pentru puii de găină), asigurând un front de furajare de 3cm/cap. adăparea se face fie în adăposturi automate sau semiautomate, fie folosind borcane aşezate cu gura în jos în nişte farfurii de lut.
Borcanele aşezate cu gura în jos sunt umplute cu apă, eliberând masa pe măsură ce aceasta este folosită de către pui. Pentru adăpat trebuie folosite asemenea adăpători care să nu permită udarea pufului de pe corpul puilor, mai ales în primele săptămâni de viaţă.
7. PRODUCŢIA DE OUĂ
Cel mai târziu la sfârşitul lui februarie, cuştile pentru depunerea ouălor trebuie pregătite pentru primirea femelelor. În colţuri se pun rămurele de copaci, mărăcini, care pot fi folosite drept ascunzătoare pentru femelele care vor să-şi depună ouăle în locuri ascunse sau întunecoase. Grupele se formează cel mai târziu în prima jumătate a lunii martie, pentru ca păsările să aibă timp să se obişnuiască cu noul adăpost. Dacă nu se cunosc, unii masculi mai agresivi îşi pot răni sau chiar ucide partenerele. Din acest motiv, în primele zile ale convieţuirii, masculul este separat într-o parte a volierei, cu o plasă de sârmă, pentru câteva zile. După ce începe să manifeste o atitudine binevoitoare faţă de femele, peretele despărţitor este înlăturat, însă compartimentul masculului trebuie urmărit cu atenţie timp de încă câteva zile. Riscurile se micşorează dacă în volieră există destule plante vegetale şi locuri de ascuns pentru femele.
Din cea de-a 2-a jumătate a lunii martie încep să se manifeste instinctele sexuale ale fazanilor. Începe perioada de călduri. Masculii devin mai neliniştiţi, se umflu în pene, se învârt în jurul femelelor cu un mers specific, bat din aripi şi emit tot felul de sunete. La scurt timp se manifestă instinctele sexuale şi la femelele depunătoare de ouă. Încrucişarea se realizează, de obicei, la primele ore ale dimineţii. Dacă sunt foarte excitaţi şi le incomodează pe femele, masculii trebuie separaţi, până când se liniştesc.
Spermatozoizii fazanilor sunt foarte rezistenţi şi sunt în stare să fertilizeze câteva ouă.
Înainte de depunerea ouălor, femelele încep să facă mici găuri pentru cuibar. Găurile trebuie să fie lărgite şi în jurul lor se pune iarbă, frunziş sau muşchi. Cuibul poate fi făcut bucăţi de pământ scoase împreună cu iarbă.
În libertate, o femelă poate depune între 16 şi 18 ouă, înainte de a începe clocirea lor. În captivitate, numărul ouălor recoltate de la o singură făzăniţă poate ajunge la 70 de bucăţi de-a lungul a 3 luni: aprilie-iunie. Media este situată în jurul a 55 de ouă/femelă. Se pot recolta ouă şi mai târziu, în luna iulie, dar ele au o fertilitate foarte scăzută.
Ouarea începe după ce vremea se încălzeşte, în mod normal în jur de mijlocul lui aprilie şi se termină, tot de obicei, în prima jumătate a lui iunie. Condiţiile climaterice nefavorabile pot amâna procesul de depunerea ouălor iar cele favorabile îl pot accelera cu 10-15 zile.
La începutul primăverii, în cazul unei răciri bruşte, procesul de depunere a ouălor poate fi încetinit sau oprit, însă după încălzirea vremii, el este reluat. Femelele din rasele mai productive de ouă o dată la 2 zile, în special seara. Ele devin neliniştite, fug haotic în diferite direcţii şi înainte de ouare se îndreaptă spre cuibar. Femelele din rasele de vânătoare ouă uneori dezordonat, acolo unde se găsesc pe moment.
Capacitatea de ouare şi fertilitatea depind de mulţi factori. Pe primul loc se află condiţiile de creştere şi alimentaţia. Pe cel de-al 2-lea loc se află vârsta. Cei mai buni indicatori îi au femelele aflate în al doilea ciclu de ouare. Fertilitatea la unii masculi mai vârstnici este mai mare decât la cei tineri. Puii rezultaţi de la părinţi mai în vârstă au o mai mare vitalitate şi sunt mai rezistenţi la boli.
Există metode de stimulare artificială a producţiei de ouă: femelele sunt închise în cuşti luminate artificial şi natural, succesiv, astfel încât perioada de lumină zilnică să fie de 13 ore, începând cu 1 martie. La rândul lor, masculii trebuie supuşi acestui regim începând cu o lună mai devreme.
La începutul sezonului pentru ouare, fertilitatea este întotdeauna mai mică însă ajunge, după câteva zile, la capacitatea sa maximă. În cazul unei bune îngrijiri şi a unei hrăniri cu produse de origine animalieră, fertilitatea la fazani poate fi de peste 95%, fenomen rar întâlnit la alte rase de păsări de curte. Atunci când nu sunt bine hrăniţi, când nu au suficiente substanţe minerale şi vitamine în tain, este posibil ca unele păsări, în special masculii, să spargă ouăle aflate la clocit. Cojile de ouă care se dau ca adaos de substanţe minerale trebuie să fie bine fărâmiţate. În luna mai fertilitatea ajunge la valoarea maximă, de 98%.
Ouăle fazanilor sunt foarte slabe şi au un înveliş fragil, de aceea trebuie să se umble cu foarte mare atenţie cu ele, în special atunci când păsările sunt crescute în voliere. Ouăle trebuie strânse în mod regulat, de 2-3 ori pe zi, iar în cazul unei vremi ploioase sau foarte calde – mai des. Ouăle adunate se pun în suporturi din carton pentru ouă, curate, cu vârful în jos. Ouăle mai mici sunt învelite în hârtie, pentru a nu se fisura în timpul transportului. Ouăle de fazan se păstrează la fel ca cele de găină. La recoltare se va însemna cu un creion negru, moale, data recoltării şi numărul boxei, pentru a se identifica şi înlocui masculii nefertili.
Ouăle de fazan au culoare verzuie, uniformă, greutatea lor variind între 30-35 de grame. Primele ouă sunt mai mici (32 g în medie), ele crescând de-a lungul perioadei de depunere. Pentru incubaţie, se vor alege ouăle cu o mică strălucire, nu cele mate.
Ouăle adunate sunt marcate prin înscrierea iniţialei rasei şi data ouării. Ouăle trebuie să fie puse în incubatoarele pentru clocit cel mai târziu după 3 zile, deoarece calităţile lor de incubaţie se deteriorează foarte repede. În cazul păstrării ouălor timp de o săptămână, capacitatea lor de clocire se reduce cu 10%, iar în cazul păstrării lor timp de cel mult 10 zile , cu 15-20%. Condiţiile de depozitare sunt 10-13 grade Celsius şi o umiditate de 50-60%. În timpul perioadei de conservare, ouăle vor fi aşezate în poziţie verticală, uşor înclinate, cu partea mai lată în sus. Întoarcerea lor nu este neapărat necesară, important fiind ca durata păstrării să nu depăşească 10 zile.
Unii crescători acordă o importanţă deosebită culorii cochiliei: ouăle mai pigmentate sunt, în general, mai puţin fertile. De asemenea, ei evită incubarea ouălor a căror coajă este rugoasă, care au forme anormale, sau sunt prea mici. Aceste ouă sunt produse de femele la începutul sezonului, şi abia după 4-6 ouări se obţin ouăle cu greutate şi aspect normal.
Dacă nu există suporturi de carton, ouăle pot fi ţinute şi culcate însă trebuie întoarse în fiecare zi la 180 de grade, pentru a-şi păstra capacitatea de clocire. Pentru transportul ouălor se folosesc lădiţe de transport pentru ouă. Mijloacele de transport trebuie să circule cu o viteză mai mică pentru a se evita gropile şi denivelările de pe drum.
7.1 Clocirea ouălor
Ouăle de fazan se clocesc într-un interval de 24-25 de zile, cu excepţia raselor la care perioada de incubaţie este de 27-28 de zile. Înainte de a fi introduse în incubator, ouăle se vor lăsa 24 de ore, după transport, pentru a se „odihni”.
7.1.1 Clocirea artificială
În clocitorile fermelor de fazani se folosesc incubatoare automate universale. Pentru nevoile crescătorilor amatori de păsări se produc diferite sisteme de incubatoare plate, cu o capacitate de 100-1000 de ouă, cu indicatori tehnici foarte buni.
În incubatorul cilindric, ouăle sunt puse în câte 4 serii, la intervale de câte 5 zile. Temperatura se menţine constant la 37,8 grade iar umiditatea relativă la 52-56%. În cazul alimentării cu prima şi cea de-a doua serie, porţile de ventilaţie sunt deschise la jumătate, iar după introducerea şi celei de-a 3-a şi a 4-a serii sau când incubatorul este plin, se deschid în totalitate. Umiditatea relativă se menţine prin vaporizarea apei din tăvi şi prin deschiderea gurilor de ventilaţie.
Ouăle se întorc la fiecare 2-4 ore, până în ziua a 21-a. prima examinare de control se realizează în cea de-a 7-a zi, iar cea de-a 2-a, în a 21-a zi. Timp de 5-6 ore temperatura este ridicată la 39,5 grade, iar umiditatea relativă se menţine la 65-70%. În timpul clocirii, temperatura poate fi mărită până la 40 de grade Celsius.
În ultimele zile ale incubaţiei se intensifică schimbul de proteine al embrionilor iar temperatura lor creşte. Pentru a nu se încălzi prea tare, zilnic, de preferinţă dimineaţa, ouăle sunt stropite cu apă de băut, fiartă şi filtrată, cu o temperatură de 38 grade.
În fiecare dimineaţă, se va lăsa uşa incubatorului deschisă 5 minute, apoi progresiv până la 15 minute după 15 zile.
Incubatoarele plate sunt construite cu diferite sisteme de încălzire. Unele au sisteme de încălzire dispuse deasupra ouălor şi, drept rezultat, ouăle care sunt în zona centrală, în imediata apropiere a acestor sisteme de încălzire, se încălzesc mai mult, în comparaţie cu cele aflate pe margine. Acest inconvenient este înlăturat prin mutarea periodică a ouălor.
Alte incubatoare au sisteme de încălzire a vasului cu apă iar umezit şi încălzit are temperatura necesară în întreaga cameră de clocire. La început este menţinută temperatura de 37,5 grade, iar în ultimele 4 zile ea urcă la 39 grade. Umiditatea relativă a aerului este de 60%, iar în ultimele zile de creştere până la 70-80%. Răcirea se realizează la fel ca în cazul incubatoarelor circulare.
Ouăle din incubatoarele plate se întorc din cea de-a 3-a zi până la ieşirea puilor, la fiecare 8 ore sau de 3 ori pe zi.
Incubatoarele plate cu un volum mai mic reacţionează la temperatura din cameră, care trebuie să fie menţinută la o valoare relativ egală. Camerele în care sunt aşezate trebuie să fie aerisite mai des şi la un interval mai scurt de timp. În incubatoarele mai mici mai lipsesc aparatele pentru măsurarea umidităţii, iar clocirea se controlează prin măsurarea temperaturii aerului în camera de clocire.
După ieşirea din ouă şi uscare, puii de fazani sunt aşezaţi într-o baterie de cuşti. Dacă se foloseşte o lampă cu infraroşii, aceasta se ridică la 40 cm deasupra puilor, iar ulterior la 60 cm.
În cazul creşterii naturale, ouăle se clocesc direct pe pământ, unde se răcoresc şi absorb umiditatea necesară pentru dezvoltarea normală a embrionilor.
Întârzierea ecloziunii se datorează temperaturii scăzute din incubator sau eclozionator, a calităţii scăzute a ouălor (vechi). Dacă temperatura este prea ridicată, ecloziunea întârzie, creşte concentraţia de dioxid de carbon, puii vor avea abdomen mare şi murdari de conţinutul oului.
Ecloziunea prematură este datorată temperaturii prea ridicată în eclozionator. Apar pui de talie mică, cu embrion uscat.
Dacă avem exces de aerisire, rezultând o umiditate scăzută în eclozionator, coaja oului se sfărâmă uşor, membrana devine elastică, de consistenţa cauciucului, şi puiul moare asfixiat.
Dacă avem umiditate prea scăzută în eclozionator coroborată cu ouă vechi sau păstrate incorect, aerisire insuficientă sau supraîncălzirii camerei de ecloziune, exces de umiditate în incubator, puii cresc foarte mari şi nu pot ieşi din ou, murind sufocaţi. Aceasta se mai datorează şi oscilaţiilor de temperatură şi în mod special supraîncălzirii în primei săptămâni a incubatorului, incubaţiei la o temperatură foarte scăzută sau foarte ridicată.
Embrionii mor în ou, datorită excesului de temperatură în incubator în timpul primelor 15 zile, neîntoarcerii ouălor deloc sau neregulat.
Temperatura foarte ridicată în incubator produce hemoragii şi moartea embrionilor în special între a 3-a ţi a 15-a zi de incubaţie. Temperatura prea ridicată în eclozionator în timpul zvântării puilor îi face foarte nervoşi.
7.1.2 Clocirea naturală
Multe rase de fazani nu clocesc ouăle atunci când sunt crescuţi în mediul artificial sau atunci când volierele sunt strâmte. De aceea, crescătorii de fazani preferă să folosească găini sau curci pentru clocirea ouălor de fazani. Sunt preferate găinile care sunt mai liniştite şi nu ciupesc ouăle de fazan. Cloştile trebuie mai întâi deparazitate pentru a se obţine pui sănătoşi şi cu o vitalitate crescută.
Clocirea ouălor de fazan se deosebeşte de clocirea altor păsări de curte. Embrionii se dezvoltă normal numai atunci când au o umiditate suficientă şi solul este răcit. Dacă în cuibar există fân sau paie, care împiedică ouăle să atingă pământul, rezultatele clocirii sunt proaste – fie embrionii mor, fie puii se nasc morţi.
Crescătorii de fazani trebuie să aleagă locul de cuibar într-o poiană cu iarbă, dacă se poate într-o depresiune naturală. Alături de cuibar se pune nişte fân, muşchi sau frunziş, care trebuie să aibă întotdeauna contact cu pământul iar atunci când se usucă, trebuie stropite cu apă rece.
Înainte de a fi pusă pe ouă, cloşca trebuie obişnuită să clocească. Ea este pusă pe nişte ouă încălzite, seara, după ce a fost hrănită şi a băut apă, într-o cameră întunecată, în decurs de două până la trei zile. Dacă ea rămâne aşezată peste aceste ouă, ele trebuie schimbate cu cele de fazan. Sub găinuşe se pun zece ouă, sub găini câte 15 ouă iar sub curci 25 de ouă. Cloştile se ridică în fiecare seară de pe ouă, pentru a fi hrănite cu furaje din cereale. Furajele cu multă apă nu sunt indicate deoarece pot provoca colici şi alte deranjamente ale stomacului. La început, cloştile sunt ridicate de pe ouă pentru o perioadă scurtă – în prima săptămână pentru maxim 10 minute, în cea de-a 2-a săptămână pentru un sfert de oră, iar ultimele zile pentru 20 de minute. Astfel, ouăle se răcoresc iar cloşca se poate hrăni şi adăpa. Unii crescători de fazani consideră că prin atingerea pământului ouăle se răcoresc suficient şi de aceea ridică cloşca de pe cuib o dată la 2 zile. În cea de-a 23-a zi, puii de fazan încep să dea semne de viaţă şi ies din ouă în următoarele 2 zile. Pentru uşurarea ieşirii puilor din ouă, acestea sunt stropite, din cea de-a 18-a zi, cu apă de băut fiartă, care o temperatură de 39-40 grade. După ce puii au ieşit din ouă, cuibul este curăţat de coji iar cloşca şi puii sunt lăsaţi în locul unde vor fi crescuţi.
8. HRĂNIREA FAZANILOR
Există mai multe modalităţi practice de hrănire a fazanilor. Unii crescători de fazani consideră că aceste păsări trebuie hrănite cu cât mai multe produse de origine naturală, cu un conţinut de peste 30% în proteine. Alţii preferă o alimentaţie combinată cu diferite amestecuri de furaje, la care se adaugă şi hrană naturală, de origine animalieră. În unele ferme se folosesc furaje combinate, care conţin 18-20% proteină crudă pentru fazanii care sunt scoşi sub cerul liber pentru a fi crescuţi. Restul de hrană necesară de origine animalieră îl găseşte în natură.
Funcţie de vârstă şi starea fiziologică, cerinţele de apă, proteină, lipide, minerale şi vitamină diferă.
Proteinele îndeplinesc importante funcţii plastice, energetice şi biologice. Sunt formate din aminoacizi, unii neputând fi sintetizaţi de organism şi de aceea trebuie să fie luaţi din proteinele din furaje. Un conţinut mai bogat în proteine şi aminoacizi esenţiali, cu valori energetice ridicate, poate conduce la un consum mai redus de hrană. Pasărea îşi reglează consumul până la nivelul necesarului energetic.
Energia metabolizantă rezultă din energia brută a furajelor din care se scad pierderile de energie prin fecale, urină şi gaze de fermentaţie
Celuloza este un poliglucid ce alcătuieşte ţesuturile, cu o structură fibrilară. Ea nu este macerată de fermenţii digestivi, ci numai de bacteriile de fermentaţie din tubul digestiv. Prezenţa celulozei, în limite minimale, realizează un tranzit digestiv normal.
Grăsimile sunt sintetizate dina alimente cu ajutorul zaharurilor din cereale.
Substanţele minerale contribuie la metabolismul glucidelor şi lipidelor, menţinerea presiunii osmotice. Carenţa furajelor în substanţe minerale, duce la afecţiuni grave în organism: anemii, distrofii osoase, aberaţii de gust, carenţe care pot fi fatale. Prea mult calciu în furaj, determină diminuarea absorbţiei de mangan şi zinc. Manganul asigură evitarea deformării articulaţiilor şi oaselor. Deficienţa de zinc duce la deformări ale membrelor, îngroşarea articulaţiilor şi pielii de pe picioare şi degete.
Vitaminele asigură reglarea metabolismului fiind indispensabil, insuficienţa, lipsa şi excesul de hrană produc boli grave – vitaminoze.
Frontul minim de hrănire este:
- 0-7 zile – minim 1,5 cm/pui
- 8-40 zile – minim 3 cm/pui
- peste 40 de zile – 5 cm/pui
În voliere hrănitorile se dispersează uniform pe toată suprafaţa, sub adăposturil acoperite.
8.1 Hrănirea fazanilor în condiţii casnice
Crescătorii amatori de fazani consideră că nu există o alimentaţie de tip standard pentru toate rasele de fazani, deoarece cerinţele diferă în funcţie de fiecare pasăre. Ei au constatat că la fazanii din rasa încornorată şi strălucitor nu trebuie să li se dea furaje din cereale, bogate în grăsimi.
Tainul zilnic trebuie să fie mai diversificat. Nucleul este constituit din: cereale – grâu, orz, ovăz, porumb, mei, tărâţă de grâu; soia, mazăre, seminţe de floarea soarelui, sămânţă de conopidă, jir, şroturi sau furaj concentrat, alcătuit din turte măcinate, cu un conţinut bogat de proteine şi săruri minerale / de floarea soarelui, soia, alune, plante rădăcinoase – cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, ridichi; furaje verzi – varză, salată, spanac, urzică, lucernă, măcriş, fructe – de salcâm alb, soc, păducel, afine, măceş. Dintre alimentele de origine animală sunt de preferat făina de oase şi cea de peşte, urda, zer, omizi, gândaci, ouă de furnici.
În primele 3 zile după naşterea puilor, fermele de fazani folosesc o hrană mai dietetică, care să-i ajute pe nou născuţi să se dezvolte. Se foloseşte un amestec format din pesmeţi bine fărâmiţaţi (30-35%), urluială de porumb (20-25%), 40% amestec de urluială de grâu, ovăz şi orz decojit, mei şi 10% lapte praf. Este de dorit să se adauge şi 2-3% substanţe minerale. Pesmeţii pot fi amestecaţi şi cu furaje combinate, la care se trece, în totalitate sau parţial, după cea de-a 3-a zi.
În timp ce puii de la păsările de curte se hrănesc în special cu furaje combinate, principala hrană a puilor de fazan care se află în libertate o reprezintă insectele – în prima săptămână în jur de 85%, în cea de-a 2-a 60-65%, iar în cea de-a 3-a în jur de 50%. Din acest considerent, puii de fazan trebuie îndreptaţi spre o asemenea hrană sau spre furaje combinate cu o concentraţie ridicată de proteine.
În amestecul de furaje se adaugă de obicei şi câte un ou bine fiert – unul la 15 păsări – sau numai gălbenuşul, la începutul primei săptămâni, precum şi iaurt, după posibilităţi. Hrana de origine animalieră poate fi înlocuită cu carne, aruncată în carne fiartă. La sfârşitul săptămânii, raţia zilnică este îmbunătăţită cu iarbă verde, foarte bine tocată. Hrana se dă de 6 ori pe zi în intervale egale de timp, pentru a se evita înăcrirea.
Din cea de-a 4-a sau a 5-a zi, puii de fazani încep să se hrănească cu terci de ouă, denumit şi caimac de ouă. Acesta se prepară în felul următor: se bat 4 ouă în 330 grame de lapte, la care se adaugă 2 linguriţe de făină de ovăz. Terciul se fierbe până când începe să se îngroaşe.
Numărul ouălor poate fi micşorat în cea de-a 2-a săptămână. După împlinirea vârstei de 4 săptămâni se măreşte cantitatea de mei, orz, în general de cereale. În cea de-a 3-a lună, fazanii aflaţi în creştere se hrănesc ca şi adulţii.
În fermele pentru creşterea fazanilor sunt răspândite mai multe sisteme de hrănire a puilor. În raţie se regăsesc diferite făinuri, la care se adaugă lapte fiert, griş, orez, iaurt. La multe ferme se preferă folosirea furajelor combinate moderne, pentru fiecare categorie de vârstă. Această alimentaţie este completată de existenţa unei curţi cu surse de hrană naturală. Raţia zilnică începe de la 3-5 grame şi ajunge, în cazul adulţilor, la 80-85 de grame.
În cazul fazanilor adulţi trebuie să se acorde o atenţie deosebită pregătirii pentru sezonul de înmulţire. Acestor păsări le sunt date tot mai multe alimente cu vitamine, în scopul creşterii fertilităţii şi creşterii vitalităţii puilor. Se poate da şi orz, ovăz, precum şi o cantitate mai mare de furaje verzi şi suculente într-o combinaţie echilibrată.
8.2 Hrănirea puilor de fazan
Metabolismul şi ritmul de creştere la puii de fazan sunt foarte active şi, până la 4 luni (la deplina dezvoltare), se vor asigura mai multe reţete de hrană, diferite ca valoare nutritivă şi energetică, în concordanţă cu nevoile organismului într-un anumit stadiu de dezvoltare.
În general sunt mulţi crescători care susţin că puii de fazan nu pot fi crescuţi fără larve de furnici, fapt infirmat de zootehnică. Este dovedit că puii de fazan pot fi crescuţi în bune condiţii cu cloşti artificiale, asigurând raţii nutritive bine echilibrate din punct de vedere proteino – vitamino - mineral.
Pentru fiecare kg de amestec de nutreţ se adaugă 40 mg vitamina A, 7,2 mg vitamina D2, 30 mg vitamina B2. Când unele sortimente nu pot procurate, pot fi înlocuite cu altele conform cu echivalentele cunoscute în normele de alimentaţie a animalelor domestice.
Prima hrănire se va face la 24 de ore de la naştere.
Creşterea penajului şi colorarea se asigură prin prezenţa in raţie a şroturilor de floarea soarelui şi de soia, precum şi a premixului care conţin aminoacizi esenţiali din grupa sulfonică. Acesta mai conţine o serie de antibiotice necesare pentru apărarea organismului faţă de bolile infecto-parazitare.
8.3 Model de raţie pentru puii de fazan
Sortiment de furaj:
- făină de porumb
- făină de orz cernută
- făină de ovăz cernută
- făină de grâu furajer
- şroturi de soia, floarea soarelui
- tărâţe de grâu
- ouă de fierte tari tocate
- lapte praf ecremat
- făină de fân de lucernă
- făină de carne, sânge, peşte
- drojdie de bere furajeră
- morcovi roşii sau nutreţ verde (lucernă)
- făină de scoici (cretă furajeră)
- făină de oase
- sare de bucătărie
În primele 3 zile de viaţă, puilor de fazan li se administra în raţia de hrană exclusiv un amestec format din ouă fierte tocate foarte mărunt, în părţi egale cu făină de porumb. Din a 4-a zi se începe hrănirea cu amestecul din reţeta prezentată în tabel, din care însă se elimină făina de fân, care se introduce în raţie abia după vârsta de 14 zile, alternând cu tainuri formate din ouă şi brânză de vaci care se reduc treptat, scoţându-se complet din furajare după vârsta de 10 zile.
Tainul de nutreţ concentrat se poate administra fie uscat (reprezentând jumătate din cantitatea de cereale – făinuri, cereale, şroturi, tărâţe), fie şi umed, reprezentând restul nutreţurilor. Amestecul umed se va administra în tainuri mici, atât cât se consumă în totalitate la o masă, la început de 2-3 ori pe zi, rărindu-se până se ajunge la un tain.
Cantitatea de nutreţ consumată zilnic de un pui de fazan este relativ mică; în primele 3 săptămâni de viaţă, de exemplu, un pui consumă 330-350 g, respectiv 2-3 g zilnic, în primele 3 zile de viaţă, ajungând la 30-35 g/zi la vârsta de 2 săptămâni.
În apa de băut este bine să se adauge hipermanganat de potasiu în proporţie de 1%. În ziua a 2-a şi a 3-a se administrează streptomicină în apa de băut, fiartă şi răcită (2 g la 10 litri de apă). În perioada 4-7 zile, se administrează Eritrom 6% s.a., 1 g la un litru de apă, asociat cu vitamina A, D3, E şi C – 1 g - 1 litru de apă. În ziua 23-27, se administrează, de asemenea, Eritrom sau Flumequinorom.
La vârsta de 15 zile se execută prima vaccinare împotriva pseudopestei, cu vaccin viu, liofilizat, tulpina La Sota, Avipestisota. La 24 de zile se face a 2-a vaccinare antipseudopestă aviară, cu vaccin „Avipestiosota”, viu, liofilizat, tulpina La Sota, conjunctivă.
În săptămâna a 6-a poate apărea fenomenul de picaj; se micşorează densitatea şi la nevoie se taie ciocul. Se izolează puii cu fenomene de picaj sau canibalism. În jurul vârstei de 42-44 zile, se execută a 3-a vaccinare, cu vaccin PESTIHOLVAC, inactivat, uleios, mixt, contra pseudopestei aviare şi holerei aviare, subcutanat, în regiunea cefei sau intramuscular, în muşchii coapsei, pieptului sau aripii. Nu se va face vaccinarea la păsările care prezintă avitaminoze, bolnave de micloplasmoză, colibaciloză, bursită infecţioasă, salmoneloză, coriză, holeră, tuberculoză, coccidioză sau alte boli parazitare, deoarece nu se imunizează corespunzător. Înainte, în ziua şi după vaccinare, se administrează în apa de băut, vitamina A, D3, E şi C şi un antimicrobian cu spectru larg. Se efectuează tratament individual, , odată cu vaccinarea, cu fenilbenzadol sau tetramisol, contra singamozei, odată cu scoaterea puilor în voliere.
La vârsta de 75 de zile se efectuează a 4-a vaccinare cu vaccin PESTIHOLVAC contra pseudopestei şi holerei. La 125 de zile, se execută a 5-a vaccinare cu acelaşi vaccin. În continuare se execută vaccinările din 2 în 2 luni.
Din săptămâna a 8-a se introduce sare în apa de băut – 5g/litru de apă.
8.4 Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei
Fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere care pentru lunile de iarnă trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.
În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.
Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos.
Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.
Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.
8.5 Hrănirea fazanilor adulţi
Pe timpul friguros, furajarea se face sub adăposturi de hrănire (în voliere de iernat), administrând raţia de hrană în hrănitori semiautomate, plasate pe nişte suporţi la o înălţime de 8-10 cm de sol.
Este interzis a se hrăni reproducătorii cu furaje concentrate combinate preparate pentru pui, deoarece conţin substanţe care reduc sau opresc ouatul.
Raţia de hrană este formată dintr-un amestec de grăunţe de porumb 35%, mei 20%, cânepă 10%, floarea soarelui 5%, soia 5% şi spărtură de orz sau de grâu 25%. În acelaşi timp se asigură zilnic circa 10 g de rădăcinoase pentru fiecare fazan (morcovi, sfeclă, napi), care pe timpul geros se ridică pentru a nu îngheţa şi a produce tulburări digestive, Administrarea raţiei zilnice de hrană se face o singură dată pe zi, dimineaţa, mereu la aceeaşi oră.
De la 1 ianuarie se schimbă şi raţia de furaje, cu furaj special pentru stimularea activităţii sexuale.
Înainte de a începe perioada de ouat (luna mai), fazanii se introduc în voliere speciale de ouat, în vederea pregătirii fazanilor pentru ouat şi reproducţie. Raţia de furaj pentru această perioadă trebuie să asigure un raport 1:3,5 la 1:
SURSA:http://eunescu09.sunphoto.ro/sorin gache
Abonați-vă la:
Postări (Atom)